Sa fim aberanti, sa cerem rezonabilul
articol aparut in Cultura, nr. 45 din 2006-10-26» cultura »
Autor: Alex. Cistelecan
Dialectica parului si a naravului, in care e prins paremiologic lupul, este cu mult mai subtila decat se crede indeobste. Numai un lup naiv, impiedicat in rutina, ar mai alege astazi sa-si schimbe parul pentru a continua vechile naravuri. Un lup cu adevarat adecvat vremurilor noastre postmoderne ar proceda invers: si-ar pastra podoaba capilara neschimbata pentru a putea, astfel, la adapostul continuitatii infatisarii respectabile, sa jongleze pragmatic cu naravurile in functie de fiecare context.
Problema este, din nou, alta: nu este faptul ca ei au colaborat, constransi sau chiar torturati fiind. Ci este faptul ca, de saisprezece ani incoace, ei ne predau, zi de zi, lectii despre coloana vertebrala.
Soyons réalistes, exigeons l'impossible: de la miscarile din ’68 pana la comunitatile intelectuale radicale de astazi, sloganul e acelasi. Aparenta e identica. Sensul, insa, este, mai nou, cu totul altul. „Sa fim realisti: noi, stanga intelectuala, vrem sa parem critici, dar sa ne pastram, in acelasi timp, privilegiile pe care ni le ofera sistemul. Asa ca haidem sa bombardam sistemul cu solicitari imposibil de indeplinit: cu totii stim ca astfel de solicitari nu pot fi satisfacute, asa incat putem fi siguri ca nimic nu se va schimba, iar noi ne vom putea pastra statu quo-ul privilegiat“ (Slavoj Zizek, „The Puppet and the Dwarf“, MIT, 2003, p. 44). Desigur, cel mai rau lucru care i se poate intampla acestei strategii cinice a saisoptismului academic este ca sistemul sa raspunda afirmativ cererilor imposibile cu care este asaltat. In aceste conditii, stanga radicala va fi nevoita, pe de o parte, sa-si asume mesajul pe care il putea profera doar atata timp cat sistemul facea pe surdul si, pe de alta parte, sa demisioneze din functia de instanta critica pe care i-o asigura caracterul imposibil al solicitarilor ei. Pe scurt, realizarea cererilor va goli de realitate pozitia critica a celor care le proferau de la bun inceput. In final, radicalismul academic se va prabusi taman sub presiunea implinirii propriilor sale solicitari.
Dar aceasta situatie nu este caracteristica doar stangii occidentale. Daca aruncam o privire in ograda noastra, vedem ca neutralizarea si recuperarea culturala a revolutiei din ’89 a stat sub acelasi principiu. De saisprezece ani, intelectualii nostri sunt realisti si cer, ca atare, imposibilul: si anume, sa fie deconspirate toate lichelele comuniste, sa se faca odata primenirea morala a natiunii, sa fie pusi la zid toti cei care au colaborat, in vreun fel sau altul, cu fostul regim. Atata vreme cat aceste solicitari pareau imposibil de indeplinit – si cam asa pareau sa stea lucrurile pana de curand – intelectualii publici au putut sa-si pastreze aparenta de critica radicala a sistemului fara sa trebuiasca sa-si modifice statutul privilegiat pe care il presupunea rolul autoasumat de constiinta morala a natiei. Din pacate pentru ei, in ultima perioada, s-a intamplat tot ce putea fi mai rau: solicitarile lor imposibile au inceput sa fie ascultate. Ca printre primii demascati ca fosti colaboratori ai Securitatii se numara intelectuali anticomunisti de frunte ai tarii, asta nu face decat sa sporeasca si mai mult comicul intregii situatii.
Din fericire pentru teoria comparatista, aceste evenimente recente de la noi au scos la iveala si o alta desfasurare posibila, diferita fata de schema lor occidentala de derulare. Daca, asa cum am vazut mai sus, asumarea propriilor solicitari presupunea, pentru intelectualul critic occidental, imposibilitatea de a-si mai asuma pozitia sa cultural-sociala, in ce-i priveste pe intelectualii romani, acestia si-au pus la treaba inventivitatea nativa si au gasit o solutie si mai buna: pentru a putea sa-si pastreze in continuare rolul de constiinte critice ale neamului, au ales sa se dezavueze de solicitarile cu care ne-au obisnuit pana acum. Cica nu asta vroiau. Nu la asta se refereau. Printr-o miscare mai ceva ca la 23 august, au intors in unanimitate armele si s-au pus pe nuantat: nu despre asta era vorba. Era vorba despre adevaratii securisti, colaboratori, activisti, tortionari. Ce-i cu pogromul acesta indreptat impotriva intelectualilor, care ii lasa neatinsi pe cei cu adevarat vinovati? De unde atat resentiment anti-intelectualist? Etc. Trei lucruri se desprind rapid din aceasta schimbare de strategie.
Primul, si cel mai grav, este coalizarea generala a intelectualilor in acest nou front. Acelasi discurs, aceleasi argumente, acelasi ton alarmat poate fi intalnit in orice gazeta, indiferent de orientare, de structura, de componenta a redactiei. Vechile polemici au fost abandonate. In fata presiunii antiintelectualiste de neoprit, lumea culturala joaca de-acum dupa tactica lui Halagian: toti in poarta. E adevarat ca multe lucruri sunt departe de a fi clare in actualele deconspirari ale fostilor informatori. Marturisesc ca nu prea inteleg modul si ordinea in care aceste dosare sunt deschise publicitatii. Cu atat mai mult, ma irita imposibilitatea de a decide, in ceea ce le priveste, intre zvon si fapt dovedit. Probabil ca aceasta indiscernabilitate e una din cauzele alarmei produse in sanul intelighentiei noastre. Cu toate astea, generalizarea si abstractizarea acuzelor aduse constituie cea mai neinspirata reactie pe care o putea alege lumea culturala. „Sa fie interzisi intelectualii publici?“ – se-ntreaba retoric editorialista „Bucurestiului Cultural“. Vai de mine, nu, nici vorba – desi, cel putin ca experiment, recunosc ca ar fi interesant. Dar ar fi bine sa fie interzise aceste generalizari alarmiste, al caror scop este unul singur: mascarea culpelor individuale concrete in spatele fantasmei unui boicot general, pus la cale din umbra de catre adevaratele lichele. Nu deconspirarea a doua trei nume de intelectuali este cea alarmanta aici, ci chiar reactia intelectualilor prin care intreaga situatie este umflata la dimensiunile unei conspiratii universale menita a-i lichida. Caci, in aceste conditii, nu putem deduce decat o singura concluzie, pe cat de grava, pe atat de spontana: daca toti, sau aproape toti intelectualii publici sar in sus la cel mai mic zvon care planeaza deasupra unui coleg de breasla, daca nici unul, sau aproape nici unul nu crede ca-si poate dovedi nevinovatia prin probe concrete, inseamna ca toti sau aproape toti sunt vinovati de colaborare cu fosta Securitate.
Al doilea aspect: motivul recurent al „adevaratelor lichele“. Stim cine sunt, striga intelectualii. Aceleasi: Becali, Vadim, Iliescu etc. Daca e sa-i credem pe intelectualii publici, justitia nu pare sa aiba decat un singur rol: cel de a confirma listele cu lichele pe care ei le detin deja dintotdeauna. Atunci cand listele nu concorda, justitia trebuie ca-i corupta. Nu spun ca aceasta lista a suspectilor de serviciu n-ar fi corecta. Nu spun ca ei n-ar avea un grad mult mai mare de vina. Ceea ce nu inteleg este argumentul juridic folosit aici. Or, intelectualii nostri iubesc argumentele juridice. Cred ca cel mai spectaculos argument de acest tip l-a oferit democratul Andrei Cornea atunci cand interpreta, ca un procuror, evenimentele de la periferiile Parisului de anul trecut: daca un individ sparge o masina, rationeaza domnia sa, se cheama ca e infractor; daca zece mii de indivizi sparg masini, se cheama ca sunt zece mii de infractori. Foarte bine. Atunci, care ar fi echivalentul juridic al argumentatiei de fata: e adevarat ca unii dintre noi au colaborat, constransi fiind si fara sa ofere informatii daunatoare celor turnati; dar sunt altii care au colaborat de buna voie si au turnat cat incape. Cu alte cuvinte, e adevarat ca am incendiat o masina, dar sunt altii care chiar fura masina. In comparatie cu Hitler, desigur, cu totii suntem aproape nevinovati. Cu toate astea, nu-mi amintesc sa fi auzit acest tip de argumentare prin filmele cu Perry Mason. In aceeasi ordine de idei, ar trebui sa remarcam functia vitala pe care o joaca, in discursul intelectualilor publici, aceste figuri a priori odioase ale lui Becali, Vadim etc.: exista intotdeauna cineva si mai vinovat. Acuzatiile sau dubiile de orice fel trebuie, astfel, intotdeauna deturnate in directia lor, caci ei sunt adevaratul rau. Acelasi argument apare de fiecare data cand, de exemplu, este criticata prezenta sufocanta a unui anumit grup de intelectuali in mass-media. Automat, amenintarea Becali & Co. este scoasa din maneca: va deranjeaza seratele noastre culturale? poate ati vrea sa-i vedeti mai mult pe dansii la televizor? Acelasi argument l-am vazut adesea invocat in alegeri: atunci cand, in ultimul tur de scrutin din Franta, au ramas Chirac si Le Pen, toata lumea s-a repezit sa voteze raul mai mic, sub amenintarea raului radical: ca atare, guvernul instaurat a putut sa desfasoare o politica realmente de extrema dreapta, tocmai sub pretextul ca neutralizeaza cauzele care au dus la cresterea in popularitate a extremei dreapta. Or, decat un Szarkozi care, sub pretextul intaririi democratiei liberale, face curatenie etnica, mai bine un Le Pen care, aflat fiind sub atentia sporita a dreptului international, s-ar vedea nevoit sa faca o politica liberala. Astazi, proverbul chinezesc foarte la moda in mai '68 trebuie si el rasturnat: numai un imbecil se mai uita la luna, ignorand degetul care arata in directia ei. In loc sa ne indreptam mereu privirea acolo unde ne-o trimite degetul, catre adevaratii vinovati, catre adevarata amenintare, ar trebui sa sesizam ce anume ascunde chiar gestul insusi al deturnarii atentiei: functionand dupa principiul orwellian al celor cinci minute de ura, acest deget acuzator mascheaza tocmai diferenta tot mai mica dintre cei aratati si cei care arata. Sub aparenta desolidarizare si rezistenta fata de raul radical, discursul justitiar al intelectualilor capata tot mai mult accente maneliste.
In fine, in al treilea rand, merita analizata abordarea psihologizanta a contextului. Cica: nimeni, sau aproape nimeni, nu ar fi rezistat presiunii pe care organele Securitatii o impuneau atunci cand iti solicitau colaborarea ca informator. Se pare ca vina intelectualilor informatori e una singura: aceea de a se fi nascut prea devreme, aceea de a fi gresit epoca. Tortura, slabiciune umana, familie mare, sa arunce piatra cine ajunge primul etc., toate slagarele umanismului traditional sunt fredonate aici. Si poate ca asa si e. Nu suntem noi in masura sa alcatuim clasamente ale curajului sau sa facem bancuri pe seama fragilitatii stramosesti. Problema este, din nou, alta: nu este faptul ca ei au colaborat, constransi sau chiar torturati fiind. Ci este faptul ca, de saisprezece ani incoace, ei ne predau, zi de zi, lectii despre coloana vertebrala si viata fara de pacat. Acum cativa ani, in „Apel catre lichele“, Gabriel Liiceanu propunea o solutie cat se poate de concilianta: cei care se simt cu musca pe caciula, sa stea macar departe de spatiul public. Dupa ce, in numele acestor principii, a urecheat-o ca un diplomat pe Mona Musca, acelasi Liiceanu a schimbat radical registrul cand a venit vorba de Sorin Antohi: nu, acesta din urma este mai degraba o victima. Si pentru ca a marturisit – dupa 16 ani! – el este un erou inca si mai mare decat era inainte.
Fie si-asa. Putem fi chiar si mai concilianti decat Gabriel Liiceanu: sa zicem ca inchidem ochii si la faptul ca ne-au mintit timp de atatia ani, pana sa-si aminteasca, recent, ca au fost si ei informatori ai fostei Securitati. Liviu Cangeopol argumenta ca, in ce-l priveste pe Sorin Antohi, nu amenintarea cu violenta fizica l-ar fi facut sa colaboreze, ci vocatia sa carieristica. Putem trece si peste asta: era demult si era ceata. Ceea ce nu putem tolera insa este perpetuarea acelorasi principii de promovare social-culturala si in prezent. Ceea ce e intolerabil este carierismul, lipsit de orice scrupule morale sau ideologice, prin care asemenea intelectuali isi fac loc, cu cotul, in spatiul public: Sorin Antohi a fost conservator atunci cand era in medii conservatoare si stangist atunci cand se afla printre stangisti; a fost un aparator al tolerantei si al democratiei atunci cand preda la Central European University si un jandarm inflacarat atunci cand era vorba sa comenteze acasa ce se intampla prin Vestul decadent (si ma refer, din nou, la comentariul domniei sale pe marginea acelorasi manifestari violente din toamna pariziana).
Or, aceste fluctuatii ideologico-morale sunt ceva cotidian in viata intelectuala publica de la noi. Sa luam, de exemplu, numarul 141 al „Dilemei vechi“: un lucru afli cu certitudine din lectura revistei: si anume, ca democratii vor castiga alegerile din SUA. De unde deduci asta? Nu din vreun articol care ar trata despre sondaje, despre popularitatea sau campaniile candidatilor. Nu e ceva explicit. E ca si cum ai citi direct consecintele: e faptul ca revista „Dilema Veche“ a devenit cea mai democrata revista din lume. Acum cativa ani, cei care se opuneau politicii externe promovate de Bush erau taxati la noi drept stangisti iresponsabili, antidemocrati, pro-islamisti. Acum, conform aceleiasi reviste, politica lui Bush a fost, este si va fi, pare-se, una esentialmente mincinoasa. Ce sa mai spunem despre radicalismul tematicii numarului: „Noi suntem romi“? De secole, miscarile revolutionare au avut la baza tocmai aceasta identificare cu exclusii, acest scurt-circuit intre rest si universal. De cativa ani, perpetuarea statu quo-ului se face exact in numele acelorasi sloganuri. Vrei sa-nfiintezi un ONG, o fundatie, ceva? Cauti o sponsorizare pentru un proiect cultural? Da-te rom, da-te minoritar. Vreti sa stiti cum arata viata de rom a lui Andrei Plesu? E ingrozitoare: cica in aeroportul din Frankfurt e, mai nou, inghesuiala ca in Gara de Nord; avioanele intarzie, compania Lufthansa uita sa-ti serveasca masa, la Viena trebuie sa astepti sapte ore intre doua curse, si, pe langa toate astea, mai trebuie sa suporti si dineurile obositoare cu „sushi, supa de dovleac, chiftele arabesti, somon, ananas copt in albus de ou, placinta sarbeasca, tocana belgiana, brownies“ si, nu in ultimul rand, Goethe. Concluzia vine de la sine: decat glob-trotter cultural, nu-i asa ca-i mai bine sa fii rom in tara ta, „evanescent