„Unica propaganda a TIFF-ului e de a întoarce publicul în sala de cinema“
articol aparut in Cultura, nr. 229 din 2009-06-25» cultura cinema »
Autor: Mihai Chirilov in dialog cu Andreea Drogeanu
La New York, criticul de film Mihai Chirilov este din 2006 un promotor dinamic si valoros al cinematografiei românesti. În timpul conferintelor, proiectiilor si meselor rotunde organizate sau sprijinite de ICRNY, Chirilov se remarca printr-un discurs impecabil, precis argumentat, cu pareri transante si un stil autentic, lipsit de pretiozitate sau idei fixe. Împreuna cu directoarea ICRNY, Corina Suteu, Chirilov a pus bazele unui program complex si consistent dedicat celei de-a saptea arte ce include si un festival cu accent exclusiv pe filmele românesti la Tribeca Cinemas, o felie de TIFF importata peste ocean. La scurt timp dupa încheierea editiei a opta Transilvania International Film Festival, Mihai Chirilov vorbeste despre alegerile sale din postura de director artistic al festivalului si despre implicarea sa în cadrul ICRNY.
Andreea Drogeanu: Înca de la prima editie, TIFF a impus un nivel valoric pe care restul festivalurilor de film din România nu au reusit sa-l depaseasca. Cum privesti retrospectiv traseul festivalului în decursul acestor opt ani si cum îl vezi pozitionat în viitor ?
Mihai Chirilov: TIFF-ul a debutat în 2002, într-un context care nu-i dadea, teoretic, prea multe sanse. Filmul românesc cunoscuse gaura neagra a anului 2000, când productia interna a fost zero. În 2001, singurul titlu notabil fusese „Marfa si banii“, debutul lui Cristi Puiu selectionat în Quinzaine la Cannes, în care multi au vazut o bizarerie, nicidecum un catalizator pentru ulterioara renastere a filmului românesc. Salile de cinema cadeau secerate, iar cifrele de box-office erau ridicole. Filmul era mârtoaga pe care nici un om întreg la minte n-ar fi pariat. Daca, la vremea respectiva, am fi facut un studiu de piata aplicat despre fezabilitatea unui festival de film în România, concluzia lui ar fi fost teribil de inhibanta. Am preferat sa ne aruncam cu capul înainte, în virtutea unei logici aproape sinucigase si ferm convinsi ca o astfel de idee trebuie sa prinda, în ciuda inertiei vizibile a publicului vizat. În 2002, la prima editie, când am vazut sali pline la „Pianista“ lui Michael Haneke sau la „Auditia“ lui Takashi Miike, am stiut ca suntem pe drumul cel bun. TIFF-ul a crescut treptat, imun la piedicile bugetare si motivat strict de pasiunea unei echipe care a crezut în el si de interesul unui public tot mai deschis la noi provocari. Coincidenta fericita a mai facut ca geneza festivalului sa se suprapuna perfect pe resurectia Noului Cinema Românesc iar acest nesperat „parteneriat“ de afaceri a pus carbuni pe foc. Astazi, TIFF-ul a devenit o marca înregistrata a Clujului, cu o structura solida, cu un profil clar definit, cu un public dedicat si cu recunoastere internationala. Pariul viitorului e sa-l mentinem pe aceste coordonate, operând reglaje fine si aducând mereu ceva nou, dar departe de tentatiile de marire inevitabil generate de comparatiile cu festivalurile de serie A.
A.D.: Ce satisfactii, dezamagiri sau surprize ti-a adus TIFF 2009 si cât de mult din decizia juriului si reactiile publicului se suprapun cu gusturile si asteptarile tale?
M.C.: Satisfactia majora e ca publicul merge cu ochii închisi la filmele din competitie, dedicata regizorilor aflati la prima sau a doua opera. TIFF-ul si-a asumat înca de la început riscul de a promova si de a miza pe nume noi – chit ca, printre numeroasele sectiuni necompetitive, exista loc si pentru numele cu pedigree cinefil. Dezamagirea, desi e impropriu spus, e sa vad ca unii se grabesc sa vada în selectia gigantica a festivalului mai stiu eu ce agende ascunse si puseuri propagandistice – când, de fapt, unica propaganda a TIFF-ului e de a întoarce publicul în sala de cinema. Surpriza – placuta – e sa vad ca, în toti acesti opt ani de festival, discernamântul si pretentiile publicului au crescut. Daca ne referim strict la editia din acest an si la „munca“ juriului, trebuie spus ca publicul a fost mai „deschis“ decât juriul – desi oricine s-ar fi asteptat, poate, la contrariu. În competitia TIFF-ului au figurat mai multe filme greu de încadrat într-un gen anume, fictiuni care flirtau cu documentarul sau cu experientele personale ale regizorilor iar asta e o tendinta recognoscibila si tot mai accentuata în cinematografia ultimilor ani. Juriul a ignorat-o, preferând sa se concentreze pe fictiunile pure atunci când a deliberat, în vreme ce în topul publicului a primat tocmai aceasta sfidare a conventiilor de gen.
A.D.: Din 2005 filmele românesti culeg în ritm sustinut premii de marca si sunt elogiate cu generozitate în presa internationala. Cum ai resimtit tu – directorul artistic al festivalului TIFF -, aceasta suita izbutita si în ce masura te-a ajutat ?
M.C.: TIFF-ul a fost cea mai buna platforma de lansare acasa a succeselor din festivalurile internationale iar acest „parteneriat“ de care vorbeam anterior a fost, cred, profitabil pentru ambele parti. În plus, sectiunea Zilelor Filmului Românesc, introdusa la TIFF înca de la primele editii, a devenit din ce în ce mai curtata de straini, asigurând nu doar vizibilitate internationala festivalului, ci si expunere si promovare a filmului românesc în tara si afara.
A.D.: Anul acesta programul TIFF a continut si un film prezentat de asociatia „Mai Mult Verde“ si o sectiune noua – „Figuri politice“. Este o încercare de educare la nivel social, de stopare a unei pasivitati bolnavicioase sau e vorba si de un context favorabil dupa desfasurarea Green Planet Blues la Sinaia ?
M.C.: Este, în primul rând, o încercare de educare la nivel cinefil. O anume blazare ne îndeamna sa credem ca filmul nu poate fi relevant si la alte niveluri implicite pe care le contine. În ce ma priveste, un film trebuie sa se sustina nu prin ceea ce spune neaparat, ci prin felul în care o face.
A.D.: În 2008 documentarele „Podul de flori“ si „Shakespeare colt cu Victor Hugo“ figurau pe lista câstigatorilor TIFF, iar anul acesta, în cursa pentru trofeul Transilvania ai inclus si trei documentare. E o decizie menita sa consolideze interesul pentru un gen de filme care îsi gaseste cu greu distribuitori în România sau reflecta pur si simplu un trend ascendent al acestor productii în ultima vreme?
M.C.: Si una, si alta. Trebuie spus însa ca nu e nimic programat în toate astea. Se poate întâmpla la fel de bine ca la editia viitoare sa nu am nici un documentar în selectia competitiva. Nu pornesc la drum spunându-mi ca trebuie sa bifez anumite casute.
A.D.: În România obiceiul de a merge într-un cinematograf si de a savura un film bun a fost înlocuit pâna la un anumit punct cu alte tabieturi „de consum“, dar exista si o reactie de respingere a temelor legate direct sau indirect de Ceausescu si perioada comunista în rândul unei parti a publicului cinefil. Este un soi de negare a trecutului si de evitare a reactivarii memoriei. Pe de alta parte, aceeasi nostalgie/estetica de tipul „Goodbye, Lenin!“ atrage atentia strainilor care apreciaza latura „exotica“ a povestilor. Acest raport inversat are sanse sa se echilibreze în viitor sau e sortit sa ramâna neschimbat, iar filmele românesti vor fi tratate în continuare cu semi-indiferenta pe plan autohton?
M.C.: Greu de spus. Ce e cert e ca publicul românesc si-a pierdut obiceiul de a merge la cinema, indiferent ce i-ai servi. E suficient sa te uiti la box-office-ul anual ca sa vezi ca numarul de spectatori ai filmului situat pe primul loc e absolut insignifiant raportat la numarul potential de spectatori. Din acest punct de vedere, ce se întâmpla la Cluj în timpul festivalului nu poate servi nici unei generalizari – desi cu totii speram ca, la un moment dat, sa se întâmple asa. E nevoie însa, aici, de o cu totul alta strategie decât cea pe care o urmezi atunci când organizezi un festival de film. Pe de alta parte, avem exemplul lui Cristian Mungiu, cu „432“, care a accesat, la vremea lui, niste fisiere tabu de memorie, dar si recenta premiera cu „Amintiri din Epoca de Aur“ a aceluiasi Mungiu (and co.) care l-a facut, de pilda, pe un spectator mai în vârsta sa exclame: „De ce as vrea sa-mi amintesc de toate astea? Eu nu vreau decât sa uit ce s-a întâmplat.“ În vreme ce publicul autohton se raporteaza într-un mod foarte personal (si nu neaparat de condamnat) la aceste filme, negându-le sau acceptându-le în functie de fond, nu de forma, cel strain, pentru care fondul poate trece drept „exotic“, ia în calcul si forma.
A.D.: Cum a început colaborarea ta cu ICRNY, în ce masura te-ai implicat pâna acum si care sunt criteriile/premisele care stau la baza schitarii evenimentelor dedicate filmului românesc în New York?
M.C.: Colaborarea cu ICRNY a început în 2006, tot ca o consecinta a eruptiei Noului Val din filmul românesc, din dorinta de a dubla si consolida impactul reusitelor românesti de peste ocean. Corina Suteu, directoarea Institutului, a avut ideea de a organiza la New York un festival de film românesc, în parteneriat cu TIFF-ul, ca pe un soi de platforma cinematografica pentru piata americana, care functioneaza pe alte coordonate fata de cea europeana. De trei ani fac selectia acestui festival, dar am fost activ si în majoritatea proiectelor pe cinema organizate de ICRNY, totul culminând cu colaborarea de mai lunga durata de la începutul acestui an. Filmul românesc are „intrare“ la New York. Rolul nostru a fost acela de a-l tine cât mai departe de „iesire“, mai ales într-un New York în care moda vine si trece mai repede ca-n alte parti. De unde si multiplele evenimente, nu doar în New York, ci în toata America.
A.D.: Corina Suteu, directoarea ICRNY, sugera introducerea în scoli a unor cursuri de film pentru a schimba perceptia adolescentilor asupra acestei forme de arta. Sustii acest demers menit sa aduca mai multi tineri în salile de cinema sau nu consideri ca este un plan realizabil?
M.C.: Demersul e minunat, dar greu de realizat în viitorul apropiat – tocmai din cauza amplorii pe care o presupune. La urma urmei, cine ar fi acesti „profesori“? Sub umbrela festivalului, aceasta initiativa însa functioneaza. Programul „Let's Go Digital“, deschis tinerilor între 14 si 18 ani care vor sa învete sa faca film, a fost introdus la TIFF cu multi ani în urma iar impactul lui este senzational. Idem reusita proiectiilor dedicate copiilor si tinerilor de la actuala editie, o premiera în materie, gândita în parametrii în care ea functioneaza si la alte festivaluri – chit ca, atunci când o faci, te poti trezi cu admonestari din partea parintilor, brusc responsabilizati, ca-ti arogi, chipurile, un rol educational a caror exclusivitate o detin ei.
A.D.: ICRNY a avut nenumarate evenimente dedicate filmului românesc în prima jumatate a acestui an la New York, cu invitati precum Maria Dinulescu, Razvan Radulescu, Andreea Valean, Richard Pena, Thomas Ciulei, Alecu Solomon. Timp de doua luni, ai sustinut activ acest program prin prezenta ta la New York si în alte metropole americane. Ce a însemnat pentru tine aceasta experienta?
M.C.: A însemnat, în primul rând, contactul direct cu felul în care americanii percep acest fenomen al filmului românesc si o uriasa lectie de management cultural într-un context în care regulile jocului sunt cu totul altele decât cele pe care le cunosti de acasa.
A.D.: „Variety“, „New York Times“, „IndieWire“ sunt câteva dintre publicatiile americane care sprijina noul cinema de arta românesc si unde au fost publicate recent articole laudative despre „Politist, adjectiv“ si „Amintiri din Epoca de Aur“. Criticii de film straini si profesori cu experienta încearca sa extraga miezul filmelor lui Porumboiu, Puiu si Mungiu, dar uneori punctul de plecare e eronat, iar continutul analizei lor deviaza în mod gratuit alambicat (cazul unei profesoare de la Columbia University). La New York ai participat la nenumarate mese rotunde si conferinte în cadrul carora ai vorbit despre cinematografia româneasca. Când ai sa scrii o carte despre acest subiect în limba engleza ?
M.C.: Într-adevar, majoritatea americanilor au aceasta tendinta de a „înregimenta“ totul, de a rationaliza confortabil si de a plasa lucrurile în sertarase riguros etichetate. Ce m-a motivat – si amuzat –, cel mai tare a fost sa le sabotez, pe cât posibil, acest sistem de gândire în limitele caruia functioneaza. Cât despre cartea de care vorbesti – nu prea curând.
A.D.: Pe 22 aprilie ai aratat la New York o selectie de clipuri din premierele românesti ce au fost proiectate la TIFF sau urmeaza sa fie lansate pe marile ecrane în urmatoarele luni. O parte semnificativa din scenarii au în centrul povestii o femeie. Dupa obsesia revolutiei privita din unghiuri complementare, copii prinsi în situatii familiale complicate, accentul a fost mutat pe alta tema. Cum explici aceasta inflatie brusca de personaje feminine?
M.C.: Poate pentru ca majoritatea regizorilor relevanti din Noul Val sunt barbati, si-nca unii prea inteligenti pentru a se lasa încadrati în misoginismul congenital al societatii românesti; sau poate ca e doar o coincidenta fericita (asa cum a fost în cazul triadei cine-revolutionare de acum trei ani).
A.D.: La festivalurile de la Palm Springs, Miami, Cleveland, Chicago, Los Angeles, Hamptons au fost înscrise în competitie filme românesti, unele au câstigat distinctii, iar altele au fost doar proiectate. În toamna are loc New York Film Festival – al carui director este Richard Pena. Exista sanse sa vedem un titlu românesc inclus în program?
M.C.: Cu siguranta. Înca de la prezentarea pe care am facut-o la New York, Pena si-a exprimat public interesul pentru filmul lui Porumboiu sau pentru debutul regizoral al lui Bobby Paunescu, „Francesca“. În plus, Pena e un ambasador foarte tenace al filmului românesc, de ieri si de azi, si are un fler imbatabil în a-i detecta si promova vârfurile.
A.D.: „Shining through A Long Dark Night“ a adus anul trecut în aprilie la New York la Lincoln Center douazeci de filme românesti vechi si noi alese de Richard Pena. Exista sanse ca Pena în colaborare cu ICRNY sa programeze un proiect similar în 2010 sau dubla reusita recenta a lui Porumboiu la Cannes nu este suficienta pentru repetarea unei asemenea expuneri în spatiul cultural american ?
M.C.: Cred ca ar trebui sa ne multumim cu acel eveniment unic si de uriasa amploare din 2008, cu imensul serviciu pe care l-a adus cinematografiei românesti si cu finalitatea restaurarii unor filme autohtone clasice în copii noi. Poate ca Pena avea dreptate atunci când a spus ca nici în „New York Times“ nu vom mai avea prea curând un articol atât de elogios si de generos cum a fost cel scris de A.O. Scott. Dar nu cred ca asta trebuie sa ne demoralizeze.
A.D.: Câte din premierele românesti lansate la TIFF vor putea fi vizionate la Festivalul de film românesc de la Tribeca Cinemas în decembrie?
M.C.: Cât mai multe, sper. Depinde si de strategia de distributie a filmelor românesti care vor fi, între timp, achizitionate de companii americane sau invitate acolo în festivaluri. Am toate motivele sa anticipez însa cea mai consistenta editie de festival românesc la New York de pâna acum.
A.D.: Richard Pena afirma în timpul unei dezbateri de la ICRNY ca în interiorul fiecarui „val“ se remarca doua-trei nume, iar restul regizorilor se pierd în anonimat, fara a avea o sansa reala de a se afirma. Esti de acord cu teoria lui în acest moment sau nu se aplica în cazul filmelor românesti?
M.C.: Am încercat s-o combat la acea masa rotunda când a emis-o, dar vorbim aici de acea obsesie americana de a „sertariza“ lucrurile. Probabil ca Pena vorbeste din experienta si, pe undeva, motivat si de rigorile pietei americane, iar asta a fost strategia lui de-a lungul timpului, de a privilegia autorul si nu neaparat filmul. Desi, daca ne gândim bine, nici Puiu, nici Porumboiu, nici Mungiu nu s-au nascut „autori“, ci au devenit prin filmele pe care le-au facut si care i-au impus. Nu cred, asadar, ca Pena va „snoba“ un viitor film românesc bun doar pentru ca nu e facut de acele doua-trei nume.