Navigând cu dibacie
articol aparut in Cultura, nr. 229 din 2009-06-25» cultura cinema »
Autor: MAGDA MIHAILESCU
Odata cu februarie începe, daca nu nelinistea (ar fi prea mult spus), în orice caz curiozitatea: oare cine va fi presedintele juriului la Cannes? Prin traditie, aceasta este luna în care se arunca zarurile. Experienta a dovedit-o, chit ca mai nimeni nu vrea sa recunoasca: domnul sau (mai rar) doamna din capul mesei are un rol mult mai viguros decât acela de a fi un întelept împartitor de dreptate sau un abil navigator printre gusturi si optiuni fatalmente deosebite, despartite, uneori, precum cerul de pamânt. Nu întoteauna dezinteresat.
Cum ar putea cineasti atât de, cum sa spun, nervosi, ca Tarantino sau Sean Penn, sa stea locului pentru a judeca, la rece, un pachet de filme a caror armonizare aduce cu potolirea crabilor ce se vânzolesc în acelasi cos? Si cum o fi aratând o sedinta condusa de marele Ford Coppola, care nu auzise de Kusturica nici dupa ce acesta din urma luase al doilea Palme d'Or? Ce-i drept, nici cu un milostiv ca Gérard Depardieu lucrurile nu ar sta prea bine: „Noi am fi dat premii tuturor – zicea el, în 1992, la festivitatea de închidere – dar daca nu avem de unde…“. Anul acesta, Isabelle Huppert a stârnit de-a dreptul neliniste. Actrita cu cea mai intensa prezenta la Cannes – 17 filme în competitie, 2 premii de interpretare, maestra de ceremonii – a venit pe Croazeta cu reputatia de a fi „vizibila si totusi ascunsa“, misterioasa si politicos distanta, prea inteligenta pentru a respinge cu dispret presa, sigura pe gusturile ei neconventionale, de intelectuala sofisticata, autoritara, orgolioasa. Pe scurt: în preajma ei, mercurul simpatiei nu urca vertiginos în termometru, dar nici admiratia nu îngheata la cote joase. În amintita carte, „La vie passera comme un rêve“, Gilles Jacob îi consacra capitolul intitulat, semnificativ, „L'art et la manière“: „Teribil de exigenta, începând cu ea însasi, a avut curajul înspaimântator de a-si dori totul în acelasi timp – familie, copii, profesie, cultura – ca si cum toata aceasta grupare ar fi convocata pentru a-i alimenta inspiratia, ca si cum nerabdarea de a-si pune la grea încercare vitalitatea ar fi cea care o conduce catre aceasta surâzatoare determinare“. Una dintre primele susoteli ce mi-au ajuns la ureche din momentul descinderii la Cannes a fost „Se pare ca juriul e intimidat de personalitatea presedintei.“ Aveam sa verific la conferinta de presa, unde mai nimeni nu ne-a sedus cu cine stie ce sclipire. Banalitatile – unele inevitabile, de altfel – au circulat în voie, chiar daca aveam în fata cineasti, scriitori cu renume, Nuri Bilge Ceylan (Turcia), James Gray (SUA), Lee Chang-Dong (Coreea de Sud), Hanif Kureishi (Marea Britanie), vedete cunoscute – Asia Argento (Italia), Robin Wright Penn (SUA), Shu Qi (Taiwan). În ultimul moment, echipei i s-a alaturat Sharmila Tagore (stranepoata scriitorului Rabindranath Tagore), debutanta la 14 ani într-un film al clasicului Satyajit Ray, „Lumea lui Apu“. Plimbam degeaba, de la un la altul, întrebarea: cinci actrite într-un juriu nu o fi, totusi, exagerat? Se pare, totusi, ca disensiunile majore au venit din partea regizorilor. Umbla zvonul unei puternice opozitii a lui James Gray, iritat de autoritarismul „doamnei de fier“, cu înselatorul ei aer de Greta Garbo. De altfel, Huppert a tinut sa înmâneze personal La Palme d'Or. Nu a cedat onoarea unui star special invitat, cum era obiceiul casei. Asia Argento, mai diplomata decât am fi crezut, si-a comunicat rezervele abia dupa ce s-a întors la Roma. A recurs la un citat din Wittgenstein, pentru a explica ignorarea lui Marco Bellocchio: „Despre ceea ce nu se poate vorbi, este mai bine sa taci.“ Cu bune, cu rele, palmaresul nu a stârnit, totusi, mari nemultumiri ci, mai degraba, câteva nedumeriri. Oricum, în ultimele doua zile, se vorbea tot mai mult despre Michael Haneke, ca învingator în cursa pentru trofeul suprem, în conditiile în care marele favorit, „Le prophète“, al lui Jacques Audiard, era putin probabil sa aduca Frantei, al doilea consecutiv, La Palme d'Or, fie si numai din motive de strategie.“ Das Weisse Band (Panglica alba)“, creatie de rascruce în cariera austriacului selectionat la Cannes ori de câte ori a avut gata un film, dublu câstigator („Pianista“, 2001 – Marele premiu; „Ascuns“, 2005 – Premiul pentru regie) si-a meritat încununarea, asa cum deplina consacrare a autorului a venit la timp. O austeritate a alb-negrului ce aminteste de universul lui Dreyer, taceri nelinistitoare, priviri care pot spulbera somnul, premonitii greu de alungat, gesturi inexplicabile, totul destinat sa sporeasca enigma unei comunitati vazute ca o magma în care bolboroseste Raul. Panglica alba agatata pe hainele copiilor neascultatori, într-un sat din Nordul Germaniei, în ajunul celei dintâi conflagratii mondiale, simbol al nesupunerii la ordinea stabilita de maturii fatarnici, respingatori în imoralitatea lor, devine mai degraba însemnul unei dusmanii mocnite, al razvratirii tacite azi, bezmetice mâine. „Atunci s-a produs marea ruptura a modernitatii – ne amintea Michael Haneke – odata cu primul razboi mondial care a înlaturat sistemul ierahiilor.“ În faliile create, terorismului i-a fost mai usor sa se instaleze. Copiii pedepsiti vor pedepsi la rândul lor, cu de la sine putere. Istoria pe cale de a se scrie interzicea candoarea. Pura coincidenta: într-un alt registru, filmul plasat imediat pe scara importantei premiilor, „Un prophète“ (Marele premiu) se îndreapta în aceeasi directie, lepadarea inocentei. Când soseste în închisoare (nu ni se spune pentru ce anume) Malik este un baiat de nouasprezece ani, analfabet, naiv, timid, înca nedesprins, în ciuda a ceea ce va fi facut, din gaoacea unor pulsiuni umane. Usor manevrabil, în aparenta, de catre seful clanului corsican (Niels Arestrup, terifiant sub masca lui de unchi binevoitor), tacut, stângaci dar nu de tot îndaratnic, ca si cum ar fi avut, într-o strafulgerare, imaginea unui viitor posibil, tânarul arab îsi va întrece si învinge maestrul. Forta acestuia din urma, autoritatea lui, impusa într-un penitenciar în care se plimba ca pe propria mosie, merg departe: el poate obtine o zi libera pentru Malik, trimis „afara“ cu misiuni criminale. „Stagiarul“ capata gustul actiunilor pe cont propriu, cele doua universuri paralele se topesc în lumea fantasmatica a eroului, bântuita de fantoma unui puscarias ucis la începutul uceniciei sale. Amintirea fostului exercitiu de încercare îi inspira loviturile de maestru (de aici si titlul). Film puternic, solid, fara ezitari în dozajul realismului, cu câteva scaparatoare deturnari stilistice, „Un prophète“ consacra definitiv un cineast rabdator, al carui talent a urcat treapta cu treapta în ultimii cincisprezece ani. Si ar mai fi ceva: a descoperit un actor, pe Tahar Rahim, „revelatie sideranta“, îl numea „Libération“, cea mai evidenta candidatura la Premiul de interpretare masculina. Betele-n roata puse de filmele „greilor“ au încurcat socotelile. Cum sa te descurci onorabil cu „Antichrist“-ul lui Lars von Trier, cu „Inglourious Bastards“ al lui Tarantino? Distinctiile acordate actorilor au fost salvatoare. Nu cred în rumorile potrivit carora Isabelle Huppert ar fi dorit o Palme d'Or radicala: „Antichrist“, unul dintre filmele cu cele mai catastrofale cotatii la bursa criticii. Acelasi „Libération“, vestit pentru detinatorii paginii de cinema, critici-câinii rai, gata oricând sa sfâsie, alegea drept supratitlu pentru cronica sa „Clitoris“, urmat de jocurile de cuvinte „C'est du Lars ou du cochon“? Bascalia da bine în pagina, dar anuleaza nedrept întregul film al unui creator în vizibila deriva psihica, dincolo de obisnuitele lui teribilisme: „Acum sunt în mâna lui Dumnezeu, dar oricum sunt cel mai mare regizor din lume“ – ne-a anuntat la conferinta de presa, cu un zâmbet care, de data asta, cerea mai degraba compatimire. Lars von Trier a avut întotdeauna raporturi speciale cu Cel de Sus. E si nu e în mâna divinitatii, pentru ca, de fapt, nu stie, înca, daca trebuie sa se lase în seama credintei. Din aceasta deruta s-a nascut o capodopera precum „Breaking the Waves“, film la limita convertirii blasfemiei într-o profunda credinta în cerul mai mic al fiecaruia. Îndemnata de barbatul sau infirm, Bess se prostitua pentru a-i povesti acestuia trairile, convinsa ca Dumnezeu însusi îi da binecuvântarea. Atunci, în 1996, îi era de ajuns lumina unui început de lume pentru a ghici îngaduinta cerului. La bine, dar si la rau. Pâna la capatul sacrificiului nerasplatit. „Antichrist“ pastreaza componenta feminina. Disperarea unei tinere mame ravasite de moartea copilului, neputinta de a alunga sentimentul vinovatiei paraseste culoarul realitatii tragice, dupa un prolog filmat cu o camera de vis. Lumea se rastoarna în mintea învolburata a femeii, gesturile protectoare ale barbatului sunt vazute ca printr-o oglinda deformanta. În ordine cinematografica, nimic nu este înca pierdut. Ne încordam privirea condusa de fantasmele femeii, pâna în clipa în care demonii lui Lars von Trier pun stapânire: filmul se afunda, cu o brusca schimbare de viteza, într-un thriller mistic. Edenul devine „gradina Satanei“, Ea, femeia – sediu al Raului atotpedepsitor. Nevasta aplica barbatului torturi demne de Evul Mediu (pietre de moara batute vârtos cu un piron pe gamba, zdrobirea sexului etc), se automutileaza (îsi taie labiile, clitorisul cu o foarfeca, în prim-plan). Horror porno, s-a spus. Stephen King în „Misery“ era un dulce poet. Abia dupa omorârea Ei, padurea înceteaza de a mai înspaimânta, animalele se îmblânzesc, prin iarba rasar fructele unui Paradis regasit. Nu-i a buna cu Lars von Trier daca un mare cineast ca el are nevoie de o vulpe nici vie, nici de tot împaiata, doar atât cât sa poata glasui: „Haosul domneste“. Este haos în laboratorul sau. Nu am caderea de a-i sugera sa schimbe locul cartilor de capatâi, sa mute ceva mai încolo „Antichristul“ lui Nietzsche, în speranta ca cinematograful va redeveni, cu adevarat, „singura sa religie“. Oricum, Charlotte Gainsbourg, dincolo de chinurile platoului, nu a avut decât de câstigat, inclusiv premiul de interpretare. Juriul s-a dus si el la culcare mai linistit, nu a ignorat de tot un film ratacitor, dar film. Tot un premiu, cel cuvenit interpretarii masculine (Christoph Waltz), a fost cheia cu care s-a descurcat amabil în fata unui alt „greu“, Quentin Tarantino, autorul jubilatoarei pelicule „Inglourious Bastards“, fantezie pe marginea marii istorii care nu exclude pertinenta micilor proverbe: „Orice nas îsi are nasul“. Când acesta din urma se dovedeste a fi chiar cinematograful, trecem cu voiosie peste obstacole. Cu aceste distinctii, intram într-o alta zona, a rasplatii discutabile. Exagerate ne apar: Premiul pentru regie acordat lui „Kinatay“ de Brillante Mendoza, filipinezul „praf în ochi“; Premiul Juriului ex-aequo pentru „Fish Tank“ (Andreea Arnold din Marea Britanie, pe urmele lui Ken Loach) si „Thirst“ de Park Chan-Wook (Coreea de Sud), agreabila povestire – dar nu mai mult – cu preoti-vampiri lecuitori de maladii virale; Premiul pentru scenariu pus în mâinile lui Lou Ye (China) pentru „Spring Fever“, policier-erotic, iubiri homosexuale în trei, abuziv apropiate de „Jules si Jim“. Cum de a ramas pe dinafara „Vincere“ al lui Bellocchio, cu barochismul lui postmodernist bine temperat, numai Isabelle Huppert stie. Întrebata, a raspuns „No comment“. Poate vom afla cândva.