Specific national vs identitate culturala
articol aparut in Cultura, nr. 229 din 2009-06-25» cultura dezbaterii »
Autor:
1. Una dintre obsesiile culturii noastre, focalizata mai cu seama în perioada interbelica, este problema „specificului national“. Mai are rost sa repunem astazi pe tapet aceasta chestiune sau ea reprezinta doar o reminiscenta nedorita a unor mentalitati revolute? Putem stabili vreo legatura între controversele în jurul „specificului“ si dezbaterile actuale privind identitatea noastra culturala? 2. Cât de veridica e premisa – comuna printre interbelici – ca arta (în primul rând literatura) constituie cel mai sigur indicator pentru determinarea „specificului“ unei colectivitati etnice? Mai joaca literatura contemporana vreun rol în constructia identitatii noastre? Daca da, care ar fi notele caracteristice identitatii românesti pe care le vehiculeaza literatura actuala? 3. Este opozitia dintre „rural“ si „urban“, problematizata intens de catre Iorga, Ibraileanu, Lovinescu, Ralea, Calinescu & Co., o pereche functionala din perspectiva actualitatii? Mai avem azi o literatura „rurala“? Dar una „urbana“? 4. Cât de puternic a influentat experienta comunista identitatea noastra? Dar cea postcomunista? Presupunând ca asemenea fenomene ar putea fi cuantificate, cât de mult si cât de bine a exploatat literatura româna aceste resurse? 5. Considerati ca literatura noastra actuala ar trebui sa evolueze în sensul aprofundarii propriilor note identitare (daca exista asa ceva)? Sau în sensul modificarii lor? Andrei Terian
Ca românu nu-i niciunu!
AL. CISTELECAN
Cred ca scriitorimea noastra a dus o batalie eroica pentru inventarea specificului. Pacat de ea ca s-a terminat cu un faliment si mai eroic. Dupa cum merg lucrurile astazi, specificul nostru va fi canonizat de media occidentale si nu pare a semana deloc cu frumoasa utopie de specific prin care ne-am facut noi iluzia de sine. Probabil ca scriitorii – si mai ales unii dintre dogmaticienii specificului – nu s-au înteles cu poporul în chestia specificului si ce-au elaborat unii n-au practicat ceilalti, iar ce-a profesat poporul ca specific nu convenea scriitorilor. E drept ca, de pilda, cele patru mituri transversale puse de Calinescu în sustinerea specificului ar fi dat un frumos templu de specific (prea frumos chiar, câte o coloana la fiece punct cardinal al spiritualitatii!), dar se vede c-a fost un templu frecventat doar de literati. Asta nu înseamna ca eu as retrage literaturii române abilitarea – si abilitatea – de a reflecta – ba chiar construi – specificul; la urma urmei literatura e si proiectiva, nu doar reproductiva, si s-a straduit mult. Ma tem doar ca a noastra si-a asumat prea literal principiul potrivit caruia literatura e inventie, creatie ex nihilo chiar, la ambitie. Si nu va fi prelucrat ceva material existent, ci va fi inventat totul. De aici devine ca ea a suprasolicitat poporul, care s-a uitat cu admiratie la imaginea creata de literatura si din cauza excesului de admiratie n-a mai avut timp – si nici putere – de asimilare. Las'ca orice proces de asimilare e un proces, într-un fel, de corupere, de deformare, de anamorfizare. Si era pacat de imaginea literara a românului sa fie stricata de asemenea tentativa de asumare, de traducere în identitate cotidiana. Mai bine o identitate curata, de sarbatoare, tinuta pe polita (raft) si frecventata foarte rar, doar atunci când vrem sa ne încântam de noi.
Pe de alta parte, toate energiile alea intelectuale s-au risipit cam în van nu doar din cauza de nepotrivire cu firea adevarata a românului, ci si pentru ca, acuma, era mai bine fara specific. N-am mai fi avut probleme de europenizare daca nu ne înzestra literatura cu un specific iar poporul practica, paralel, alt specific. Daca eram, bunaoara, un popor maleabil, adaptabil, bun de pus în orice forma, cu inepuizabile capacitati asimilative, eram numai buni pentru Europa. Asa, cu greutatea celor doua „specificuri“ în spate si în suflet, reies numai probleme. Avem, iata, rigiditatile noastre, derivate tocmai din specific, si ne vine greu sa ne adaptam la stilistica europeana. Nu ignor faptul ca asta e si o problema de orgoliu, ca, indiferent cum ar fi, cu specificul te poti oarecum mândri. Faci, daca poti, brand din el. Dar mai putem noi acum pretinde ca românul eroic si istet, bun la suflet si viteaz, cel de-a dat sloganul „ca românu nu-i niciunu“, sa devina brandul national? Ma tem ca nu ne-am crede nici noi, darmite altii.
Pe de alta parte nu stiu daca mai suntem suficient de exotici pentru a persista în valorificarea literara a culorii locale. Am banuiala ca n-a mai ramas din ea decât o nuanta cam insesizabila. Vad ca literatura – si filmul cu atât mai brav – s-au straduit si pe partea negativa, grotesca, a specificului si au încercat sa faca negot cu imaginea de jeg românesc. E, desigur, un alt specific, mult mai atroce decât cel propus de vechea literatura (pentru ca mai apropiat de realitate, mai realist, daca n-ar fi naturalist); un specific propus la exorcizare, nu la exaltare, precum cel de dinainte. Dar în cele mai multe cazuri e vorba de pamflet (dureros, fara îndoiala, si pentru autori) si, prin urmare, de putina credibilitate. Sigur literatura – si filmul – vor obosi mai repede în operatia disperata de exorcizare decât societatea în operatia de a persista si a se complace în dimensiunile de specific de care vrea literatura s-o scape. Însa decât cu asa specific, mai bine lipsa. Desigur însa ca daca n-ai altul, devine ca e bine sa-l ai macar pe asta. Pe ideea ca tot ai ceva.
Nu stiu daca mai avem literatura taraneasca. Si chiar daca am avea-o, nu stiu pentru cine ar fi ea. Taranii, oricum, nu citesc literatura româna, ci doar universala. Iar când le vine rândul sa predea vreo bucata mai rurala, profesorii se iau cu mâinile de cap, ca elevii nu mai au nici o încântare si nici o referinta despre ce trateaza ea. Clasa taraneasca, zic statisticile, e înca dominanta, desi nu în procentul de pe vremea lui Iorga. Dar daca literatura se citeste doar la oras si orasenii nu mai sunt pasionati de aventuri cu plugul si coasa iar taranilor nu le pasa daca sunt reprezentati corespunzator – în procent echitabil cu cel pe care-l au în societate – în literatura, nu vad de ce ar insista literatura într-o cauza fara nici o finalitate. Singura problema e de unde va disparea taranimea mai întâi, din literatura sau din structurile sociale. Cum literatura l-a inventat pe taran, cred ca are dreptul sa-l îngroape prima. (Precizez ca eu sunt de la tara, poate chiar taran ratat).
Mai mult arome decât substante
ION POP
1. Faptul ca „specificul national“ a putut deveni si a chiar devenit o obsesie mai ales în perioada interbelica, cred ca e destul de usor de explicat prin nevoia reala de definire a identitatii spiritului national într-o epoca de consolidare a însusi statului român. Când îsi scria Istoria, un G. Calinescu nu se sfia sa proclame, cu o înalta emotie, credinta în rostul si rolul literaturii române în afirmarea acestui specific. Problema nu trebuie deloc bagatelizata conform mecanismelor deja inertiale ale unei postmodernitati demitizante în exces, care a început demolarile cu „miturile“ reale sau închipuite ale Istoriei însesi, pentru a ajunge la alte „iluzii“ precum cele deconstruite radical mai recent, ale literaturii române. Nevoia de aproximare a unui profil identitar, odata cu vârsta romantic-nationalista a culturii europene, a avut coeficientul ei de productivitate, chiar daca ecuatia national-universal, formulata echilibrat la nivelul principiilor, a fost larg debordata spre variante de viziuni „esentialiste“ si idealizari în emblema, frumoase în sine, precum „mioritismul“ blagian, însa vulnerabile la un „control“ critic mai lucid. Schematizarile, extrapolarile, absolutizarile sunt si au fost mereu la pânda pe acest teren al reflectiei identitare, dar asta nu înseamna ca o atare preocupare n-ar mai avea acum nici o miza si ar fi din principiu repudiabila. La urma urmei, pigmentii „specificului“ sunt doar atât, niste pete de culoare cât de cât individualizanta pe un soi de prototip uman, pe un etalon general-omenesc, iar a-i identifica nu e câtusi de putin condamnabil, fie si în epoca tuturor masificarilor si variantelor de „politica corecta“, mai mult sau mai putin „globalizanta“.
Ca un Cioran a putut ironiza „sentimentul românesc al fiintei“ tine de relativismul lui filosofic si de un soi de nihilism spectacular caracteristic, dar si, în fond, de un... specific, propriu complex identitar de care se voia eliberat fara sa reuseasca cu adevarat niciodata. Ceea ce a putut trece drept „specific national“, în sens ideal(izant) sau mai realist, nu a fost si nici nu va fi altceva decât suma, sinteza, decantarea unor trasaturi care au aparut în timp drept definitorii datorita frecventei unor tipuri de reactii psihice, unor dominante afective, unei filosofii practice, unor „atitudini în fata vietii“ mai frecvente si mai semnificative decât altele pentru comunitatea (comunitatile) românesti si prin care s-a putut aproxima un soi de „viziune asupra lumii“ cu nuante individualizante. Tiparele unei (unor) asemenea „culori locale“ au fost cautate, cum era firesc în istorie, începând cu cea mai veche si înaintând spre vremurile noastre, în cultura traditionala populara si expresia ei poetica, în literatura culta, dar si în istoria artelor plastice, în muzica si asa mai departe. Desigur, în epoca noastra de sincretisme, intertextualitati si mai ales de standardizari, asemenea „dominante“ au suportat relativizari însemnate si e de prevazut ca deteriorarea lor va continua sa se agraveze. Numai ca tocmai în consecinta acestei constiinte a pierderii si ruinarii unor traditii, lumea de pretutindeni, chiar cea din imediata apropiere, da semne nu o data patetice de cautare si vointa de regasire de sine între repere mai mult sau mai putin conturate ca proprii, distincte, amenintate de tavalugul istoriei „globale“. Ceea ce se afiseaza acum, deja cliseistic, ca „brand de tara“, în problematica identitara înscrisa, de pilda, pe „agenda europeana“ actuala, este, de fapt, expresia cumva angoasata a acestei lupte pentru conservarea unei fizionomii culturale cât de cât particularizate si pentru o recuperare de sine absolut fireasca. E un truism sa spunem ca, prin definitie, omul e constiinta individuala, ca numitul, în vremi romantice, „principiu al individuatiei“ a stat la baza afirmarii personalitatii umane complexe, dar si „unice“ pe fundalul general-existential, asa ca nu e deloc socant si nicidecum scandalos ca si o colectivitatea umana solidarizata spiritual de-a lungul istoriei sa tresara, din când în când, orgolios si patetic în apararea propriei identitati.
În ce priveste literatura româna, nu vad de ce ne-am minuna ca se mai poate pretinde un anumit „specific“ chiar si în zilele noastre de scepticism cvasigeneralizat, de vreme ce nu ne miram ca, de exemplu, literatura japoneza este interesanta si prin datele ei particulare, care o deosebesc de orice alta literatura, sau ca latino-americanii, de pilda, cu romanul lor atât de în voga cu decenii în urma au interesat si mai intereseaza si datorita cotei de „specific“ al „obsesiilor“ care structureaza o anumita perspectiva asupra lumii lor de America latina, în care s-au intersectat mai multe traditii într-o foarte expresiva sinteza... În fond, fara sa consideram neaparat drept entitate „metafizica“, la modul „esentialist“ numitul specific national, el este si va fi dat, chiar în absenta vreunei programari marcate ideologic (din ce în ce mai greu de imaginat astazi), de un anume decor deductibil din creatia literara si artistica în general, de un univers uman, de personaje cu fizionomii si probleme ce pastreaza amprente ale „locului“, care devin astfel reprezentative, de tipuri de limbaj, de accente stilistice care ar putea fi puse în evidenta prin raportare la alte spatii culturale - si asa mai departe. Nu cred, asadar, ca problema „specificului national“ ar fi doar „o reminiscenta nedorita a unor mentalitati revolute“, mai ales daca nu ramânem prizonierii zisului esentialism militant, emfatic, exclusivist s.a.m.d. Iar legatura cu dezbaterile relative la identitatea noastra etnoculturala e evidenta, atât doar ca ea ar trebui scoasa din zona complexelor mereu reiterate tânguitor si neproductiv. Daca literatura si cultura româna în ansamblu vor sti sa se situeze în centrul unor problematici „obsedante“ pentru românul prins în determinarile si presiunile contemporaneitatii, intrând în simbioza si osmoza cu „universalul“, eticheta specificului national nu va mai putea fi considerata prafuita si anacronica.
2. E limpede ca „specificul“ este de cautat în primul rând în produsele spiritului si ale sensibilitatii, cu precadere în zona artelor. Ce „specific national“ în sens propriu pot avea industriile automobilului sau informatica? Ori stiintele exacte? Însa literatura poate fi, prin elemente din categoria celor mentionate mai sus, legate de un loc si timp anume, cum zicea poetul, un indicator, aproximativ desigur, ale „specificului“. Literatura contemporana nu poate face exceptie, în ciuda asediului „globalizant“. Chiar si experienta globalizarii, a deposedarii de identitate, are diversitatea si specificul ei, voit-nevoit, în arii geografice si culturale diferite. Disparitia inevitabila a multor traditii locale a dus si duce si la restrângerea si chiar la disparitia unor „traditionalisme“ ca expresie literara, artistica a lor. Va fi, fara îndoiala, tot mai greu de identificat specificul la nivelul de ansamblu al unei literaturi, asadar individualizarea în contextul mai larg al literaturii universale va trece (si se deplaseaza chiar acum) spre spatii mai mici, fragmentare, chiar... individuale. La aceasta ora, nu e usor de spus care sunt efectiv „notele caracteristice“ identitatii românesti vehiculate de literatura. Un anume „specific“ poate fi dat, eventual, de tipul de raportare la epoca dictaturii, cu lentile deformând grotesc-“bascalios“ fosta „epoca de aur“ (cum s-a întâmplat si în filmele imediat produse dupa caderea dictaturii) sau înregistrând minimalist, mizerabilist, cinic sau dezabuzat, date ale „perioadei de tranzitie“, de cântarit si evaluat prin raportare la zonele limitrofe, ex-comuniste. Mai degraba un studiu al temelor acestei literaturi ar spune ceva despre însemnele particulare a ceea ce se produce acum ca literatura la noi.
3. „Rural“ - „urban“ îmi pare a fi o opozitie tot mai putin functionala astazi si va fi astfel si în continuare. Mai de actualitate este, ori mai curând ar putea fi, tematica, având urmari stilistice, a unei tranzitii accelerate deja sub comunism, dintre sat si oras, în zona de impure simbioze a mahalalei, a cartierelor de blocuri mohorâte si insalubre, adapostind o umanitate în cadere (ne)libera, ce nu mai are nici un statut solid si care n-a iesit din faza decantarilor dificile ce conduc spre „urbanitate“. Un Radu Aldulescu spune acum cel mai mult despre o asemenea lume, ar mai fi de citat si Dan Lungu si altii câtiva, iar în poezie e clar ca mediul de „mahala“ a marcat puternic tocmai amintitul mizerabilism si minimalism, cu toate consecintele de ordin stilistic înregistrate de critica. Daca mai avem o „literatura rurala“? - Ma tem ca nu prea, în orice caz nu în sensul traditional al termenului. E pacat, fiindca agonia unei lumi care fost de secole „talpa tarii“ ar merita o aplecare mai atenta a scriitorilor de azi. „Urbana“, tematic vorbind, nu în sensul stilistic dat cuvântului, este mai toata literatura care se face acum.
4. Comunismul - simt toate constiintele cât de cât treze si oneste - a zdruncinat din temelii identitatea româneasca. Dupa ce ca zisa identitate s-a închegat destul de greu, în ciuda diverselor programe „traditionaliste“ de dupa Marea Unire, regimul totalitar comunist a destructurat si ceea ce se închegase cu atâta dificultate în deceniile premergatoare ocupatiei sovietice. Atomizarea societatii, despre care s-a vorbit destul, a facut parte din programul nefastei orânduiri, iar deposedarea sistematica de traditii si de autenticul sentiment national, distrugerea sau compromiterea grava a tuturor ierarhiilor valorice din societate, cultura etc. a descumpanit pentru ani multi - cum se constata si în zilele noastre - tot ce mai putea fi trecut la capitolul identitate. Literatura din ultimii ani e abia la începutul marii si mereu urgentei „dari de seama“ asupra acestor rasturnari dramatice, adesea tragice, ale lumii românesti „specifice“. E o datorie în prea mare parte neîmplinita. Cvasiabsenta simtului tragic la români ma tem ca se adevereste si în slabul, înca, interes pentru partea grava istoriei lor. Ar fi pacat ca lenesa (si iresponsabila!) amnezie sa stearga din constiinta scriitorului român de azi urmele de sânge ale trecutului apropiat. Eu mai cred ca „lustratia“ poate veni, macar, în parte, si dinspre literatura.
5. În ciuda modei demitizante care are, deocamdata, un anumit profitabil succes, as zice ca atentia la „identitate“ e ca si constitutiva si inevitabila perspectivei scriitorului de autentic si mare format. Mai usor de recunoscut în proza, obligata cele mai adesea sa-si circumscrie „decorul“ si sa-si numeasca personajele punându-le sa vorbeasca si sa cugete în „limba“ locului, zisele note identitare vor iesi la iveala în chip firesc. Ma gândesc ca tendinta actuala spre „autofictiune“, miza pe biografic si pe experientele individualizate ar conduce, logic, catre accentuarea unor asemenea trasaturi. Depinde, desigur, de capacitatea scriitorului de a surprinde ceea ce e cu adevarat semnificativ si definitoriu pentru mentalitatile locale, de felul cum se raporteaza el la „traditii“, pledând pentru ele ori distantându-se ca fata de ceva desuet si anacronic, lucrând astfel si „în sensul modificarii lor“. Cu vorbe ceva mai mari, as zice ca, în orice caz, un scriitor autentic se simte cumva obligat prin destin sa se întrebe si sa întrebe pe ce lume traieste (iar aici intervine, macar în parte, si nota identitara), cum se raporteaza la ea, ce e viu si ce de lepadat în universul din imediata apropiere. Un univers gândit, desigur, daca e identificat în substanta lui profunda si exemplara, ca microcosmos în care se rasfrâng structurile mari ale omenescului. Însa, vorba lui Blaga, pe un teren ca acela al „specificului“ se lucreaza mai mult cu arome decât cu substante mai consistente, mai palpabile.
„Esentialismul reconfigurabil“
ION BOGDAN LEFTER
În spatiul românesc, în forme „specifice“, dar nu foarte departe de evolutia general-europeana, pasul de la patriotism la nationalism a fost facut între generatia pasoptista si cea junimista. Liberalismul preponderent al celor dintâi i-a ferit de excese, nemaivorbind despre faptul ca si datele „preunioniste“ ale epocii le-au fost favorabile, avântul lui Alecsandri & comp. având un obiect limpede, un proiect concret: reunirea românilor într-un singur stat. Spre lauda lor, nici junimistii, esentialmente conservatori, dar dominati de rationalismul maiorescian, n-au derapat grav în directie nationalista, desi între timp se formase o Românie, fie si „mica“ (proiectul va fi completat la 1918…). Altfel spus, desi patriotismul ramasese disponibil pentru ideologi si demagogi, adica pentru excese, gruparea ieseana a mers, în linii mari, pe o cale moderata.
Pasul respectiv îl vor face - totusi - spiritele exaltate, de felul lui Eminescu: patetismul preluat în poezie de retorica romantica capata în articolele gazetarului de la „Timpul“ forma nationalismului românesc de prima generatie, cu toate datele caracteristice, de la început vehemente, dizgratioase. De-acolo porneste obsesia „românismului“ si a „rasei“, cu complementele obligatorii: contestarea prezentului în numele unui trecut proclamat eroic, de unde „argumentele“ pentru respingerea democratiei liberale incipiente; si „demascarea“ ca principal responsabil, alaturi de „Politician“, a „Strainului“, deci xenofobie, în primul rând antisemitism, apoi antigrecism, antibulgarism s.a.m.d.
Modernitatea va prelua problematica si o va extinde pe toata gama: de la dezbaterea culturala asupra „specificului national“, practic neutra politic si cu deplina legitimitate democratica, la doctrina politica nationalista, instrumentalizata ca atare si aplicata ca terorism legionar si ca guvernare totalitara filo-nazista, producatoare de holocaust. Între acesti poli au crescut speculatiile substantialiste, pe filiera bergsoniana, fie glorificante, bazate pe fictiunea unui „românism“ stravechi, barbar („dacic“, „tracic“) ori ortodoxist, fie negativiste, cioraniene ori draghicesciene, „diagnostice“ severe, ridicole în fond, ale „precaritatii“ autohtone.
Context extern: dupa Al Doilea Razboi Mondial, istoria ideologica a modernitatii occidentale - fixata ca disciplina socio-umana drept „istorie intelectuala“ - a înregistrat ampla dezbatere asupra ororii nazismului. Întelegerea raporturilor dintre teoriile identitare substantialiste si extremismul politic a accelerat tranzitia catre pluralismul postmodern. În lumea de azi „specificul national“ nu se mai defineste ca o „esenta“, ca un dat definitiv, eventual „corupt“ de catre contemporanii nedemni de gloria înaintasilor; ci ca structura identitara complexa si deschisa, în permanenta remodelare. Adica în sens liberal, non-esentialist, relativist - sau, cu mai multa atentie la nuante, ca un „esentialism mereu reconfigurabil“, mereu „în miscare“ (chiar daca pare o contradictie în termeni!).
Aici, în Europa Centrala, regimul comunist a permis rularea temelor identitare doar „în pozitiv“, ca propaganda de stat sau tolerate în discursurile intelectuale aflate într-o mai mult ori mai putin intentionata consonanta: despre brava istorie autohtona, despre maretul nostru „spirit national“, despre figura reprezentativa a „taranului român“ si toate celelalte. Analiza critica a modernitatii nu s-a facut, dezbaterea asupra extremismului de dreapta n-a avut loc, nici în România, nici în tarile vecine, comunistii optând pentru ocultarea subiectelor nationale „delicate“. Iar si mai la Est, în Uniunea Sovietica, propaganda bolsevica a mizat pe mituri locale si mai grandioase, pe „Maica Rusie“ si pe „pan-slavism“, cu consecinte xenofobe profunde.
Atare „mostenire“ recenta a atârnat greu. De doua decenii încoace, de la disparitia vechiului regim, am trait pe plaiurile mioritice într-o postmodernitate culturala si artistica efervescenta, perfect „sincronizata“ cu cea internationala, dar într-o dezbatere ideologica si politica anemica, adeseori confuza înca. „Substantialismele“ pe teme strict nationale sau mai larg-identitare, de speculatie „elitista“, anacronice prin alte parti, mai au la noi oarecare audienta, chiar daca foarte limitata. Mai important e însa faptul ca între timp societatea româneasca a evoluat spectaculos, la toate nivelele; iar „specificul national“ se reformuleaza continuu ca melanj de trasaturi vechi si noi, ca situare în lumea de azi, postmoderna, postindustriala, informatizata si internetizata etc. etc. etc.
În rest, îmi iau libertatea sa mai trimit o data la cartea mea „Despre identitate. Temele postmodernitatii“ (Editura Paralela 45, 2004)…