RIGOLETTO multimedia la Iasi
articol aparut in Cultura, nr. 229 din 2009-06-25» cultura spectacolului »
Autor: COSTIN POPA
O noua autostrada Bechtel?
Nomada prin sali de toate felurile, Opera Nationala Româna din Iasi îsi continua neperturbata activitatea, cu toate complicatiile pe care le implica mutarile, adaptarile decorurilor, diferentele de acustica, numarul de locuri etc. Aflându-ma în orasul de pe Copou cu prilejul premierei noii montari cu „Rigoletto“ de Verdi, am întrebat diverse persoane responsabile din teatru despre soarta acelei bijuterii care este sediul stabil al Operei (si al Teatrului National „Vasile Alecsandri“), aflata în renovare – restaurare – reabilitare – reconditionare de câtiva ani buni. N-am primit decât raspunsuri nesigure, sceptice, dezarmante. Ridicari din umeri. Oamenii nu aveau nicio vina. Pur si simplu nu stiau. Fiind vorba, în fond, despre un monument istoric din averea patrimoniala materiala a României, cred ca masuri ferme se impun neîntârziat, în directia identificarii unui orizont de finalizare rapida. Le asteptam! Intentioneaza cineva ca minunata cladire care gazduieste Teatrul National si Opera Nationala din Iasi sa devina o a doua... autostrada Bechtel?
Maestrul combinatiilor într-un Regietheater moderat
Asadar, „Rigoletto“ pe scena Casei de Cultura a Studentilor, la concurenta cu concertul trupei „Voltaj“ care se desfasura cu mii de decibeli pe esplanada din fata. Noroc ca în sala nu s-a auzit nimic. Mi-am amintit cu groaza ca la Ateneul Român, am ascultat într-o seara un fel de „Beethoven-rock“, combinatie între sonurile Titanului si cele ale band-ului care evolua nemilos în Piata „George Enescu“ învecinata.
Pentru montarea ieseana a fost invitat de la Brasov Cristian Mihailescu. Urmarindu-i destul de riguros cariera si vazând acum noua productie, cred ca regizorul a atins un prag de maturitate profesionala care îl recomanda ca nume redutabil în arta mizanscenelor de opera de la noi. Nu exagerez. Mihailescu este maestrul combinatiilor dintre clasic, traditional, experiment si inovare, cu ideatica venita direct din muzica, din libret, din analize psihologice si constructii minutioase de portrete. Background-ul de talmacitor de sunete nu îl are orice regizor care se lanseaza în opera. Afirmându-si personalitatea, Mihailescu îmbratiseaza un concept moderat de „Regietheater“, în care lasa muzica si vocea sa se exprime fara sa fie deranjate. Acum, el nu mai risca în teritoriul socului cu orice pret (ce îndepartate sunt acele timpuri de junete!), ci prefera coerenta, unitatea, fara sa uite însa sa-si pigmenteze viziunile cu câte o amprenta personala inedita, atipica.
Asa a fost si noul „Rigoletto“. Întrepatrunderea clasicului cu modernul a venit din combinarea decorurilor simple, simbolice, stilizate, cu proiectiile multimedia pe fundalul scenei. Proiectii fie sugestive, fie abstracte, dar neagresive. Poate chiar prea domoale în scena furtunii din actul ultim, când fulgerele brazdeaza niste nori ficsi.
Câteva notatii... Întâlnirea lui Rigoletto cu killer-ul Sparafucile se face la fata de cortina. Parca pentru a nu întina cu forta bruta universul secret al lui Rigoletto care se dezvaluie odata cu aparitia Gildei... Cadrajul actului al II-lea este model de echilibru si bun gust: o usa, o poarta, o arcada întrerupta... iar printre ele, proiectiile care descriu la un moment dat chiar rapirea Gildei, în timp ce un val negru, funest prevestitor îl acopera pe Rigoletto. Masca hidoasa a blestemului îl urmareste si revine obsedant: „La maledizione!“. Rezerve am avut doar pentru desenul oarecum grosier al fotoliilor imaginând piesele de sah din salonul Ducelui (actele I si III). Sa-i numesc aici pe colaboratorii lui Mihailescu, scenografa Viorica Perju (creatoare de frumoase costume) si producatorii multimedia Anca Serbanuta si Cristian Iniceru.
Se stie ca regizorul este un minutios al lucrului cu interpretii, pe care îi converteste la actorie fara frontiere. Neîndoios, solistii ieseni au fost minunati, la fel coristii si balerinii orgiei de la curtea Ducelui. Miscarea scenica si coregrafia s-au datorat lui Gheorghe Stanciu. Retin câteva momente ale Gildei... visarea din aria „Caro nome“, în care soprana cânta într-o pozitie imposibila, culcata pe spate... apoi imploratia din duetul cu Rigoletto (actul al III-lea) când se târaste zdrobita la picioarele tatalui, parca palpitând cu muzica. (Am folosit împartirea pe acte care a fost obisnuita odinioara în România, la Iasi revenindu-se la originalul Verdi – Piave cu trei acte si patru scene.)
Pasiune si daruire
Noua productie cu „Rigoletto“ a necesitat un efort mare si ansamblurile Operei Nationale din Iasi au muncit cu sârg, cu pasiune si daruire. Faptul se vede prin bucuria de a juca si a cânta.
Soprana Cristina Simionescu Sandu (Gilda) a avut o evolutie crescendo pe parcursul serii, cu frazare frumoasa si cu un minunat final al ariei „Tutte le feste“ în care si-a expus, cu autoritate, o remarcabila bogatie timbrala de lirism consistent. Duetul „Sì, vendetta, tremenda vendetta“ a fost de asemenea un moment de vârf, cu un patrunzator Mi bemol supra-acut.
În rolul titular, baritonul Mihail Frunza a adus experienta acumulata prin rodajul în spectacole anterioare sustinute la Galati. A ales versiunea originala a partiturii, tot mai des întâlnita pe unele scene internationale, aceea în care acutele de traditie sunt eludate în favoarea unei tensiuni dramatice accentuate.
Tenorul Adrian Ionescu (Ducele de Mantua) are o voce perfectibila. Important este ca poseda toate notele, cum se spune, adica ambitusul este complet. Ramâne însa sa adânceasca studiul pe directii tehnice si stilistice, cu grija, cu atentie, cu preocupare. Poate chiar cu sacrificiul de a renunta la mult din ceea ce a învatat pâna acum. Conditionat de toate acestea, poate rezerva placute surprize în viitor.
Potrivit de apasator si negru a sunat glasul lui Cristian Waks în Sparafucile, iar mezzosoprana Elena Rosca a fost o distribuire de lux în episodicul rol al Giovannei, întotdeauna vaduvit de glasuri bune. Îi amintesc si pe ceilalti interpreti, Maria Macsim (Maddalena), Stefan Gabriel Gheorghita (Marullo), Aurel Balae (Borsa), Constantin Cristea (Ceprano), Simona Titieanu (Contesa), Florin Roman (Usierul), Elena Buzatu (Pajul).
Nu, nu l-am uitat pe tânarul bariton Bogdan Zahariea (în rolul de... bas al lui Monterone), o voce de certa perspectiva, calda si generoasa. Fa-ul acut este bun, sunt convins ca extensia continua. Vom mai auzi de el în roluri importante, pe care înteleg ca începe sa le construiasca la Opera Nationala Româna Timisoara. Nici el nu are de ales, va trebui sa studieze cu asiduitate pentru consolidari, profitând ca are în ranita bastonul de maresal.
Nu am fost foarte sedus de bagheta lui Bogdan Chirosca, deseori preocupata de partidele de suflatori si percutie în defavoarea firavului Streich. Câteva nepotriviri de tempi, când prea lenti, când prea rapizi, au aratat ca aprofundarile si echilibrajul trebuie sa urmeze.
Convins fiind ca rodajul spectacolului va netezi asperitatile, am plecat cu gânduri pozitive despre realizarea Operei din Iasi, un colectiv serios si dedicat, care aduce suflul liric în aceasta parte de tara, continuând o frumoasa si veche traditie. Consemnez entuziasmul publicului la final. Mi s-a parut o atmosfera festiva care valideaza apetenta localnicilor pentru opera, un gen care trebuie sa patrunda în fiecare municipiu al tarii. Prin asemenea artisti daruiti si cu asemenea spirit organizatoric. Iar daca va aflati în apropiere de Iasi, nu ezitati sa vedeti „Rigoletto“!