Fabrica de povestit
articol aparut in Cultura, nr. 229 din 2009-06-25» cultura ars combinatoria »
Autor: Cornelia Maria Savu
Unul dintre cele mai interesante (si perene) experimente teatrale ale stagiunii care tocmai se încheie a fost spectacolul „Odysseia“, dupa Homer, de la Teatrul National „Marin Sorescu“ din Craiova. Premiera avându-l la pupitrul regizoral-scenaristic pe Tim Caroll (Marea Britanie).
Cum personalitatea acestui (înca) tânar (43 de ani) regizor si manager a devenit cunoscuta cititorilor nostri (si) din dialogul sau cu Lia Boangiu si Nicolae Coande, publicat în precedentul numar al revistei, nu mai insist asupra impresionantei carti de vizita. Însa nu pot sa nu atrag atentia asupra faptului ca Tim Caroll este si director asociat al „Shakespeare’s Globe“ din Londra si fondatorul si conducatorul companiei „The Factory“. Adica pianoteaza între inovatie în limite date si „principiul de a fi cât mai liberi posibil, liberi de spatii conventionale de teatru, liberi de procese conventionale de teatru si liberi de economia teatrelor“ (am citat din amintitul dialog).
De la început trebuie spus ca Tim Caroll mizeaza în tot ceea ce face pe reactia publicului la provocarile sale si nu pe etalarea unor propuneri si demersuri regizorale oferite publicului de la înaltimea de gândire (si, implicit, de manipulare) a celui ce tine în mâna frâul spectacolului si nu îl intereseaza daca „atelajul“ îi ia pe spectatori, pentru o statie sau mai multe, în calatoria anuntata. Iar „Odysseia“ craioveana ilustreaza cu brio acest fapt.
În versiunea sa scenica a unuia dintre cele mai fascinante (de mai bine de 3000 de ani încoace) corpusuri de povesti, devenit „carte“ în, probabil, secolul 6 î.d.H., cu numele Homer trecut în dreptul autorului, Tim Caroll introduce, deopotriva, actorii si publicul într-o fabrica de povestit. Întâi, croieste si însaileaza, dupa tipar, formulele fixe ale povestii. Asa cum (se presupune) ca faceau barzii-rhapsodos, în greceste, cuvânt care deriva din verbul „a însaila“. Apoi detecteaza posibilitatile de combinare si de virare a componentelor din formele fixe spre cele curgatoare, caci, afirma regizorul „acest principiu al celor fixe si al celor curgatoare este manifestat în fiecare aspect al poemului. Asa cum formulele sunt fixe, dar folosirea lor este curgatoare, asa si calatoriile lui Odiseu sunt curgatoare în jurul Mediteranei, în timp ce Penelopa ramâne fixa în Ithaca „. Cu alte cuvinte, scenariul, pus în unda de artisti – barzi ce improvizeaza (în limitele date), recompune procesul de fabricare a povestii (cu sertare) – un joc, o joaca în proximitatea unui exercitiu de antropologie teatrala.
Asta, la prima vedere – dinspre scena spre sala. În oglinda (si oglindire), spectatorii aleg ei drumul sinuos al povestitului, al povestii care se naste hic et nunc, extragând dintr-un vas cioburi de ceramica – ostracis – si, astfel, cochetând (si) cu hazardul, ba chiar, de la varianta la varianta, introducând în constructia meandrata, interactive, propriile povesti si propriile cerinte, ce urmeaza a fi prelucrate, incorporate povestii-cadru. În asa fel încât transplantul sa fie validat de organismul viu al naratiunii. Si transfuzia de sânge proaspat sa duca povestitul mai departe. Prin cele 1500 de combinatii posibile, detectate de regizorul-scenarist, cu tot cu variatiuni si variante plecate din sala spre scena.
Tim Caroll a pregatit acest spectacol interactiv-initiatic timp de o luna si jumatate. De la castingul initial de 23 de actori au ramas în finala doar 11. Tineri si foarte tineri (chiar un debutant), 9, Monica Ardeleanu, Catalin Baicus, Gina Calinoiu, Stefan Cepoi, Iulia Colan, George-Albert Costea, Anca Dinu, Vlad Dragulescu, Romanita Ionescu si maturii, actori cunoscuti, Adrian Andone si Angel Rababoc. Toti cu o pofta de joc si cu o pasiune de a improviza care reusesc sa tina în priza, aproape doua ore si jumatate (cu scurta pauza), publicul.
Un public integrat ca actant în calatoriile lui Odiseu si caruia i se împlineste parca, prin acest spectacol, urarea din poemul lui Kavafis, „Ithaca“. Adica, o calatorie cât mai plina de neprevazut, caci drumul conteaza si nu destinatia. Asa cum farmecul si învatamintele povestitorului dau miez si tâlc povestii, iar finalul „si au trait fericiti pâna la adânci batrâneti“ e doar o formula ritualica de încheiere, de pus punct aventurii, pe care nu o influenteaza în vreun fel.
Cei 11 de pe scena, în costume casual… antice – o combinatie reusita între trendul vestimentatiei lejere a secolului XXI si elemente de costum de pe frizele si din „benzile desenate“ pe vasele grecesti, cu bastoane si cercuri flexibile, din cauciuc, sunt zeii si eroii din epopee.
Ei îsi trec masca unul/una altuia/alteia cautând în exterior resorturile jocului si nu devenind „personaje“. Încercând sa se apropie cât mai mult de ceea ce spune Tim Caroll în amintitul dialog: „Cred ca este posibil sa te uiti pe tine însuti daca îti amintesti cum era atunci când erai copil si nu stiai ca existi, stiai doar ca lumea exista si asta era teribil de interesant“.
Caci aceasta e cheia spectacolului semnat de Tim Caroll: nu insatiabila nevoie de poveste a lumii de azi – de dintotdeauna – ci recunoasterea faptului ca povestea exista, depinde de tine daca o privesti doar pe furis sau daca ai disponibilitatea sa iei parte la ea. Povestind-o. Povestindu-te pe tine integrat în poveste.
În fabrica de povestit a lui Tim Caroll, procesul de „productie“ e potentat si de intrarile – iesirile din epopee prin scandarea – cântarea unor fragmente în limba originala, de muzica lui Iosif Hertea – în fapt stranii sunete (stravechi) scoase din lovirea unor scândurele, din suflatul în cocos de lut sau în dovleac uscat, din soptit si oftat – de decorurile ingenios – minimaliste ale lui Puiu Antemir, de costumele semnate de Lia Dogaru si last but not least de luminile speciale, de diorama, ale duo-ului Dodu Ispas , Stefanita Rezeanu.
Borges spunea ca posteritatea epopeii lui Odiseu ar trebui calculata, pentru vremurile moderne, de la „Ulysses“ al lui James Joyce încoace. Agrementata, fireste, adaug, si cu poemele lui Kavafis Seferis, Elytis, Umberto Saba ori cu încercarea rescrierii, dupa „noua sensibilitate“, a celor 24 de cânturi de catre Nikos Kazantzakis, într-o „Odyssee“ a lui.
Tim Caroll îndrazneste mai mult.
El ne atrage atentia ca „povestea se schimba de fiecare data când este spusa“ si încearca sa ne puna sub ochi chiar nasterea ei, la care ne invita sa fim nu numai spectatori, ci si participanti. Seara de seara, altfel.