Arte si futilitati
articol aparut in Cultura, nr. 229 din 2009-06-25» cultura spectacolului » adevărul bufonului
Autor: Cristina Rusiecki
Festivalul International de Teatru de la Sibiu si-a consumat deja a XVI-a editie. Cum am tot scris despre FITS si în anii precedenti, o sa las de data aceasta la o parte mainstream-ul, respectiv spectacolele românesti din tara la care publicul s-a înghesuit, în favoarea aspectelor light.
Ce ramâne din FITS dupa cele câteva spectacole cu greutate? De ce lumea se înghesuie la FITS desi nu se asteapta neaparat sa dea nas în nas cu capodopera; desi sunt alte festivaluri unde proportia de spectacole consistente raportate la numarul de productii invitate e mult mai mare? Ce anume face savoarea FITS-ului? Mai întâi, aspectul comunitar. În primul rând, comunitatea sibienilor, în al doilea, cea a artistilor. Festivalul pare sa antreneze cea mai mare parte a locuitorilor orasului. Sute de studenti se înscriu ca voluntari. În centru, pietonala si aleile sunt ocupate de cei care poarta pe piept badge-urile de festival. Trecatorii se încruciseaza pe strazi când cu o parada, când cu o fanfara. Seara, în Piata mare, se minuneaza de acrobatiile si de carul alegoric din „Odiseea saltimbancilor“ de la Compania franceza Malabar sau de gesturile ample, virtuozitatea si registrele diferite din „Quixotage“ de la Teatrul Kto din Polonia. Impregnat de fictiune, culoare si personaje, tot ce e istoric la Sibiu învie: case, ziduri sau scuaruri. Teatru, ce mai!
„Stiti câti elevi pleaca cu dureri de stomac în fiecare zi la scoala?“
Cei foarte putini care nu au chef nici de spectacolele cotate de conformisti, nici de atmosfera pestrita de pe strazi pot alege o productie cu public restrâns, ca „20 noiembrie“, de autorul suedez Lars Noren (în regia aceluiasi), de la Teatrul National al Comunitatii Franceze din Belgia.
Anne Tismer joaca la un metru de public, în spatiul mic trasat cu creta în interiorul scenutei de la Teatrul Gong. Universul înghesuit, restrâns la câteva activitati si miscari apasa. În 20 noiembrie 2006, Sebastian Bosse împusca la întâmplare un grup de studenti. Dupa ce raneste noua, se sinucide. Cu câteva zile înainte, îsi anuntase intentiile într-o confesiune disperata pe Internet, agatându-se de ultima speranta de a-i fi auzita confuzia. De la aceste notatii pleaca textul lui Lars Noren.
Anne Tismer reproduce perfect vocea si inflexiunile unui adolescent needucat. Actrita germana, care interpreteaza un baiat de liceu, vorbeste gros, închizând vocalele, ca toti aceia fara mare chef de învatat, din orice spatiu cultural s-ar gasi. Comuta abil, din când în când, textul din franceza în engleza pentru spectatorii care o înteleg mai bine pe cea de-a doua. Când nu li se adreseaza direct, punând întrebari si asteptând încordata raspunsurile, Anne Tismer capteaza atentia notând tot felul de asertiuni cu creta pe podea. De exemplu: „Nimic nu dureaza vesnic“.
Spectacolul reface intuitiv traseul care duce la împuscarea celor noua studenti: saracia, agresivitatea colegilor mai bogati, mai destepti, mai frumosi, care îl sâcâie, rusinea din cauza parintilor de la marginea societatii, autoritarismul profesorilor: „Stiti câti elevi pleaca cu dureri de stomac în fiecare zi la scoala?“. Un complex imens de frustrari si resentimente si apoi revansa pregatita cu gesturi sigure, economice.
Tema actuala, performanta actoriceasca (montarea se bazeaza doar pe talentul actritei) fac din „20 noiembrie“ un spectacol pe care mi-ar placea sa-l vad montat si la noi.
Esti actor? Cât poti sa dai cu capul în perete?
Suspendat din cauza ploii de mai multe ori, spectacolul-vedeta de la FITS, despre care Gabriela Lupu sustinea în „Cotidianul“ ca ar fi „copy-paste dupa o montare de pe Broadway“, a fost „Metamorfoze“ (dupa Ovidiu, dar cine sa recunoasca azi versurile recitate exclusiv în latina?), coproductie Centrul Cultural Abbaye de Neumunster, Teatrul d'Esch, Luxemburg, Grande Region, Capitala Culturala Europeana 2007 si Teatrul National „Radu Stanca“ din Sibiu. Cel din urma pare sa se specializeze în testarea limitelor fizice ale actorilor. Pe vremea când se repeta „Viata cu un idiot“, printre critici circula gluma ca, în urma unei negocieri la sânge cu regizorul ucrainean Andryi Zholdak, directorul teatrului, Constantin Chiriac, ar fi obtinut ca protagonistul sa o izbeasca cu capul de pereti pe actrita principala doar de treizeci în loc de patruzeci de ori. (Pentru care finalitate estetica ramâne pâna în ziua de azi un mister). Si, vorba aia, azi nici profesionistii nu mai au voie sa boxeze fara casca. Cum un sindicat care sa apere drepturile actorilor împotriva acestor tratamente „artistice“ probabil nu exista si cum la noi artistii le revendica rar din teama de directori discretionari, obisnuiti sa se poarte în România postcomunista ca stapânii medievali pe feuda (nu insinuez ca acesta ar fi si cazul Teatrul National „Radu Stanca“ Sibiu), as propune înfiintarea unei Asociatii care sa protejeze actorii împotriva violentei scenice sau a conditiilor de lucru care le pun sanatatea în pericol. Cum ar fi cele de la „Metamorfoze“, unde interpretii stau o ora si jumatate cu picioarele (cel putin) pâna la genunchi într-o piscina cu apa rece, de parca la Luxemburg sau la Sibiu ar fi clima desertica, nu 7 grade cum s-a întâmplat la una dintre reprezentatii. De ce Brigitte Bardot si atâtia altii ca ea sa-si iroseasca fortele militând pentru apararea câinilor vagabonzi, când chiar semenii ei par în pericol?
Strict în miezul FITS-ului
Recunosc, pentru mine, FITS nu începe decât în prima noapte petrecuta în club. Acolo se perinda toate morfologiile umane posibile: asiatici, africani, afro-americani, europeni. Anul acesta, în mod special, multi japonezi. Noaptea, band-urile invitate sa performeze pe strada ofera câte un bonus pentru colegii lor artisti care stiu sa-l aprecieze la adevarata valoare bucurându-se pâna la ultimul nerv motric. Explozia de energie, dansurile, atmosfera par mostenire direct din prototeatru de la bacanale. Într-un alambic inimitabil de distractie si creatie, se etaleaza generos momente de virtuozitate. Frenezia încinge fetele din public. Acrobatii fac tumbe incredibile si salturi pe catalige imense; Ministrul Culturii, Theodor Paleologu, venit pentru o conferinta, se prinde nonsalant în sirul de Mambo. Timp de o ora, o actrita japoneza da mostre de gratie, emotie si dramatism nipon; africanii de la Tobrogoi bat nebuneste în tobe; toti se amuza de umorul fanfarei belgiene Commando Fete; rockerii cânta si mai dau o tura pe motociclete. La club e viata, aici se duc conversatiile inteligente, se înfierbânta disputele pe marginea spectacolelor, se fac confesiunile de dupa miezul noptii, se schimba idei si metode între artisti. Aici e, poate, miezul spectacolelor de la editia viitoare.