Memorii recuperate
articol aparut in Cultura, nr. 229 din 2009-06-25» cultura literară » texte şi contexte
Autor: CONSTANTIN COROIU
Al patrulea volum de memorii al lui Constantin Toiu, desi cu un alt titlu – „Memorii intarziate“ –, nu atat le continua, in sensul strict al termenului, cat le completeaza pe cele anterioare despre care am scris pe larg in „Adevarul literar si artistic“ (primele doua) si „Cultura“ (volumul III), la momentul aparitiei lor.
Pana la pagina 142 a volumului recent aparut ma intrebam de ce si l-o fi intitulat scriitorul „Memorii intarziate“ si nu tot „Memorii din cand in cand“, ca si precedentele, de vreme ce nu e nici o deosebire esentiala intre ele. La pagina amintita am dat insa peste cateva insemnari puse sub titlul „Jurnal intim“. Una dintre acestea contine explicatia: „Rasfoind caietele vechi, unele ferfenitite, in ultimul timp, dupa cele trei volume aparute, constat… aud, de fapt… susurand un nou izvor, ce parea sleit… Imi dau seama ca am omis multe lucruri, pe care le socoteam nedemne de a fi publicate. Nedemne, din punctul de vedere al celorlalte trei volume aparute si in care ma preocupa mai mult o biografie intelectuala (…) Iata ca nu stim niciodata ce suntem… cine suntem… si cine este, poate, mai interesant, pentru cititor“. (In aceleasi insemnari „intime“ devenite, cum se vede, „extime“ – cu termenul lui Michel Tournier – citesc o observatie pe care am retinut-o intrucat apartine unui prozator cu fibra puternica: „Impresia de veridicitate pe care ti-o da o pagina de Marin Preda sau Petru Dumitriu, de apucare a realitatii in toate articulatiile ei…“).
In comentariul de acum mai bine de doi ani din „Cultura“, subscriam la opinia lui Gheorghe Grigurcu, potrivit careia autorul „Galeriei cu vita salbatica“ – unul dintre excelentele romane ale literaturii noastre din epoca postbelica – „ii calca pe urme cu dezinvoltura“ lui Caragiale, cel din faimoasele „Momente“. De fapt, criticul stabilea sau macar sugera atunci in cronica la primele doua volume de „Memorii din cand in cand“, ca „inaintasii lui Constantin Toiu sunt Caragiale, Arghezi, Camil Petrescu si, hélas, Eugen Barbu“, facand apoi cateva observatii subtile: „Constantin Toiu urmeaza mai curand o cale cerebrala decat una a sensibilitatii introspective, ochiul fiindu-i atras de jocul ideii incorporate in fenomenologia existentei in care se dorloteaza (verb cum nu se poate mai sugestiv aici – n.mea) prin mijlocirea simturilor. De unde o anume detasare, o raceala, buna conducatoare de impresii brute, socante pe care nu se simte indemnat a le retusa in numele vreunui ideal sau al vreunei propensiuni caritabile. Acea inclinatie comuna tuturor inteligentelor, pe care, conform aprecierii lui Camus, o reprezinta cinismul, e o ispita careia Constantin Toiu nu i s-ar putea decat anevoie sustrage“.
Cuvintele-cheie din caracterizarea lui Gheorghe Grigurcu – credeam la acel moment si cred si acum – sunt: „cerebrala“, „raceala“, „cinism“. Observatiile criticului aveau sa fie confirmate si de volumul al treilea al „Memoriilor din cand in cand“, ca si de cel de acum (toate patru insumand 1 600 de pagini).
Memoriile lui Constantin Toiu sunt atipice. E vorba mai curand de un (anti)jurnal de creatie si lectura. De lectura nu doar a Cartii. Cu ochiul sau de prozator, dar si de reporter de lux, autorul romanului „Caderea in lume“ simte, vede – nu neaparat monstruos – si citeste bine, profund si… lumea prin care a trecut si trece. Altminteri, parca la indemnul lui G. Calinescu – „defineste-te singur si vei fi crezut!“ (reproduc din memorie) –, Constantin Toiu se confesa in introducerea la volumul III: „Pentru mine… importanta nu este atat viata traita fara nimic extraordinar in ea, cat lecturile, cartile, teatrele, muzeele colindate, imaginarul existentei…“ In fine, ne atrage atentia ca „memoriile“ sale, tributare asa-zicand in buna masura rubricii „Prepeleac“, pe care o sustine in „Romania literara“ de cateva decenii, constituie, in fond, o „biografie carturareasca“ sau mai simplu, dar mai relevant – „atelier de proza“. Fapt e ca, dincolo de diversitatea textelor – microeseuri, „exercitii de proza“, insemnari reportericesti, schite de portret, evocari, toate generate de lecturi, evenimente, intalniri, calatorii, alte experiente –, unitatea de ton, de ritm si de stil a celor patru volume e evidenta si reconfortanta. Poate cu cateva exceptii, intre care unele referiri mai acide si cateva crochiuri in aqua forte, precum cel ce il are ca personaj pe Ana Blandiana, cu dure accente de pamflet. Ceea ce, cum mai spuneam si altadata, e oarecum surprinzator la Constantin Toiu, un Domn cu majuscula, care arareori trece dincolo de ironia fina (vezi „Domnii fatali ai Romaniei“ – Andrei Plesu si G. Liiceanu, ca sa dau ca exemplu un text din acest ultim volum aparut), de cordiala polemica sau de parabola. Dar in chestie fiind „un moment ce nu am putut sa-l uit niciodata“, unul dintre cele ce se inscriu in „jocul obscur al istoriei“, prozatorul si-a lasat libere verbul si condeiul. Este momentul scoaterii sale din functia de secretar al Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti, in care fusese ales democratic, de catre „o fatarnica devenind o vivandiera agresiva cu o retorica gangava“, intr-o sedinta „revolutionara“ din 9 ianuarie 1990. Se instalase atunci la prezidiu, evitandu-l pe secretarul in exercitiu: „Gesticula enervata, cu dictia ei anevoioasa, cu acel aaaa insuportabil dintre cuvintele greu nimerite… Intelesesem ca ar fi fost o rusine din partea ei sa stea alaturi de mine. Exact ca pe vremea stalinismului, cand te indepartai ca de un lepros de dusmanul de clasa… acum, Ana nu mai era Ipatescu de la patrusopt, cu pistolul in mana… Acum, in intransigenta ei brutala, bolsevica, era chiar Ana Pauker: cum seamana intre ele, cateodata, contrariile, care, in aparenta, se exclud, – nu si in jocul obscur al istoriei./ Pentru dispretul, pentru aversiunea, pentru scarba ei ideologica aratata mie, poeta aceasta rasfatata, avand aerul unei cateluse mops cu falcile aratandu-si coltii, trebuie sa mai spun ca mai ieri ii facea sarmale lui Gogu Radulescu./ Ceea ce mi se pare uman; nu insa si cand iti dai asemenea aere./ Trebuie sa mai adaug ca pentru Gogu – Dumnezeu sa-l ierte, un om cumsecade – si pentru puterea lui ocrotitoare de om de stat, in urma careia a profitat atat, catelusa se repezea fioroasa sa muste o binecunoscuta actrita ce ii urmase in favoruri… Spun acestea spre a marca enorma contradictie zacand in crancena mironosita“.
E pentru prima data, declara Toiu, cand el ataca o femeie. Il cred si tocmai de aceea e cu atat mai trist…
Exista in „Memorii intarziate“ pagini de veritabila literatura nonfictiva, cum ar fi, ca sa mentionez numai doua texte, „Genealogii“ sau „Un ras, de epoca“. In doar ceva mai mult de o jumatate de fila, in „Genealogii“, Constantin Toiu reinvie un personaj romanesc. O femeie, dintr-o veche familie „contemporana cu secolul douazeci, cand incepuse, fiindca se nascuse de Sfantul Ion, la 7 ianuarie, si deci avea 16 ani cand se maritase, la 10 aprilie 1916, cand incepuse razboiul, dar in august 1916, barbatul ei avand 24 de ani, cand si murise pe front in Moldova, la Viile lui Negroponte, dealul ala unde se coceau cei mai frumosi struguri, primise acolo un glonte in piept si murise strigandu-i numele, Ioana. Un camarad tinuse minte numele si il raportase ca la regiment, asa ca ea ramasese vaduva la nici saptesprezece ani, cand il si nascuse in vara, vara lui 1917, pe Petrica, daca murise si el tot de glonte de razboi, de al Celui de-al Doilea, Mondial, nu mai tinea minte anul, ce stia era ca fusese la Cotul Donului, unde nu erau vii ca la ta'su… ca nici nu-l cunoscuse, si ea, ramanand singura pe lume, nu se mai maritase, ramasese cu cei doi barbati, tatal si fiul, si traise astfel pana la 90 de ani cu mintea la locul ei, treaza, dar gandindu-se mereu cum murise Ioasaf, barbatul ei, in via aia de pe dealul Negroponte, iar de la o vreme o apucase dorul si se dusese sa vada cum era via aia si era la locul ei neschimbata, struguri mari, negri, luase un ciorchine mare, greu, dar nu-l mancase, il daduse de pomana unui copil, nu stiu cati ani sa fi avut pe atunci. Poate ca vreo patruzeci, ca era prin 1940, cand sta sa inceapa alalalt rezbel, caruia i se zicea al doilea…; incat le confunda pe acele doua razboaie care ii luasera pe cei doi barbati, pe tatal si pe fiul lui, asa ca ce-i mai ramase sa mai faca era sa-si povesteasca singura ce i se mai intampla in singuratatea ei, de pilda, cum venea cate cineva sa-i spuna ca s-a mai nascut careva si o apuca asa, un ras – nici ea nu intelege de ce radea, dar radea ca nebunele, zicandu-si saracii… vai saracii!...
Pe urma se oprea din ras si se gandea la altele, la strugurii negri de pe dealul cu viile lui Negroponte…“
Dar capitolul cel mai interesant al acestei carti mi s-a parut a fi cel intitulat „De mana lui Neculce. Cel dintai prozator roman“ – prilej de virtuozitate intertextualista, o demonstratie magistrala „pe viu“ cum „din chinul unei limbi inca neformate, ca scris, se nasc expresii concise, derutante, stangace in aparenta, insa incarcate de o surprinzatoare putere de sugestie“.
De la „Istoria“ lui G. Calinescu nu stiu sa se fi mai scris atat de expresiv, de revelator despre batranii cronicari, despre vechile lor cronici si, hélas, despre „jocul obscur al istoriei“…
(va urma)