Când arta devine viata. &a350;i viceversa

articol aparut in Cultura, nr. 229 din 2009-06-25
» cultura literară »
Autor: RODICA GRIGORE

Octombrie, 1916. Elvetia, Zürich, Caffé de La Terrasse. Tristan Tzara si V. I. Lenin joaca sah, iar miza partidei e nici mai mult, nici mai putin decât stabilirea unor veritabile noi sfere de influenta în lumea secolului XX. Pare ireal, greu de crezut, schema unui scenariu avangardist? Daca e asa, înseamna ca miza a fost atinsa. Iar daca nu aceea a partidei de sah, atunci, cu siguranta, a recentei carti a lui Andrei Codrescu, intitulata „The Posthuman Dada Guide: Tzara & Lenin Play Chess“. Scepticii sau extrem de doctii cercetatori ai fenomenului avangardist european se vor grabi, poate, sa riposteze, spunând ca Tzara si Lenin nu au jucat niciodata sah la Caffé de La Terrasse. Amanunt cu totul lipsit de importanta pentru un autor cum este Andrei Codrescu, dar si (mai ales!) pentru un demers literar, cum este cel din recentul volum, publicat în urma cu câteva luni la prestigioasa Princeton University Press.


 Stiind perfect cum sa construiasca un excelent roman, un poem – fie el epic sau nu – un subtil eseu ori o culegere de eseuri, Andrei Codrescu nu încearca nicidecum, prin aceasta carte, sa puna în fata cititorului un studiu academic cu privire la dadaism, ci are curajul de a scrie „un ghid necesar pentru o viata Dada“, dupa cum el însusi marturiseste. Iar daca nu neaparat „necesar“, atunci, cu siguranta, util. În acest context, devine evident ca partida de sah dintre neobisnuitii protagonisti nu trebuie sa fie una reala, caci autorul nici macar nu încearca sa convinga lectorii de adevarul afirmatiilor sale, alegând sa puna mereu problema nu în termenii simplei si consacratei dihotomii adevarat – fals, deoarece el nu încearca sa descopere adevarul faptelor si cu atât mai putin adevarurile ultime si definitive ale epocii tumultuoase a Primului Razboi Mondial, ci accentueaza, la tot pasul si în fiecare pagina, posibilul, aducând, deci, în prim plan, posibilitatea si, desigur, de aici, o inedita tehnica a punctului de vedere. Nu narativ, ci estetic si, de asemenea, structural. Caci, pornind de la pretextul ipotetic – dar cât se poate de posibil, si nu numai prin reducere la absurd, în fond, câta vreme, atât Tzara, cât si Lenin se gaseau, în perioada respectiva, în Elvetia – al unei partide de sah pe care ar fi jucat-o, Codrescu îsi creeaza, cu grija si luare aminte, ocazia de a spune câteva lucruri esentiale nu doar despre dadaism, ci si, mai cu seama, despre epoca pe care o traim. Care este, dupa cum aflam chiar din titlul cartii sale, „postumana“.
Fara îndoiala, termenul în sine pare sa reclame nenumarate definitii – mai mult sau mai putin de dictionar, evident, dupa modelul consacrat al celebrei definitii a dadaismului însusi, cea care se va încheia, ca sa repetam formularea lui Tzara, cu concluzia: „Dada nu înseamna nimic.“ Termenul de „postuman“ („posthuman“) s-a impus, treptat, o data cu anii '80 ai secolului trecut, venind din zona S.F.-ului, prin intermediul unor texte cum ar fi „Cyborg Manifesto“, al Donnei Haraway, încercând sa denumeasca „ceea ce specia umana poate deveni atunci când diversele cuceriri ale tehnicii îi vor permite sa-si depaseasca toate conditionarile biologice.“ Dar Andrei Codrescu nuanteaza termenul si-i da, evident, o interpretare personala, afirmând ca individul postuman „este acea fiinta umana care a pus natura între paranteze.“ Sau, în alte împrejurari, „între ghilimele“. Iar de aici, desigur, mai e doar un pas pâna la transformarea trupului omenesc în „e-body“, în realitate virtuala, câta vreme aceasta tinde, adesea, sa devina singura realitate pe care o traim. Iar daca nu chiar singura, oricum, cea dominanta. În contextul acesta, „Ghidul“ scris de Codrescu însusi devine din ce în ce mai necesar, caci „existenta Dada“, departe de a fi un mod de viata tinând de o epoca de mult încheiata si clasata în istoriile literare, reprezinta veritabila salvare în fata virtualitatii (si a virtualizarii) vietii.
Textul „Ghidului“ lui Andrei Codrescu, dupa o succinta introducere menita a clarifica din punct de vedere teoretic (dar cât se poate de personal!) istoria vie a dadaismului si a avangardei, în general, este organizat alfabetic, dând impresia unui neasteptat dictionar de termeni – literari si nu numai, cuprinzând, de la A la Z, concepte definitorii pentru avangarda, nume de autori reprezentativi ai acelor ani (de la Hans Arp, Hugo Ball, Richard Huelsenbeck, carora li se alatura Marcel Duchamp, Max Ernst, Francis Picabia), enumerari de orase relevante pentru constituirea avangardei europene, dar si o serie de termeni ce definesc prezentul, de genul „e-body“, „transhuman“, „posthuman“. Dar si o serie de „note personale“ ale autorului, prilejuite de momente petrecute la Bucuresti, la Sibiu sau în alte locuri, legatura cu prezentul fiind, astfel, nu doar mentinuta în permanenta, ci subliniata adesea. Se va vedea, asadar, la o lectura atenta, ca „Ghidul“ acesta reprezinta si o autobiografie mascata pe care autorul si-o scrie, vrând, totusi, mereu, sa dea impresia ca nu face acest lucru în mod expres. Poate ca în mod expres nu, dar de facut, îl face, cu siguranta, fiind vorba mai cu seama de o autobiografie spirituala, cartea de fata având o legatura mai mult decât evidenta cu alte texte ale lui Andrei Codrescu, mai cu seama „Disparitia lui „Afara“„, daca ne gândim ca, nu o data, observatiile facute în prefata la editia a doua a acelei carti s-au adeverit si sunt subliniate cu atentie, în primul rând în paginile introductive ale acestui volum, dintre toate evidentiindu-se constatarile cu privire la realitatea virtuala din ce în ce mai... reala a prezentului. De care ar fi menita sa ne salveze tocmai o „existenta Dada“ – iar un prim pas e, desigur, lectura prezentei carti, dictionar-manual ce se citeste asemenea unui roman caci, la fel ca în mai toate creatiile sale, Codrescu se joaca cu limbajul, construieste mereu noi termeni, povesteste cu pasiune si-si duce cititorul din epoca medievala, de la carnavalurile populare la spectacolele de commedia dell'arte si pâna la salile de expozitie ale celebrelor muzee americane, neezitând sa provoace tot ceea ce poate purta numele de conventie, de comportament sau literara, strategie, de altfel, si ea cunoscuta cititorilor sai, caci autorul nu proceda altfel nici în prefata antologiei de poezie americana „Up Late“, la care nu putine din paginile dedicate în „Ghid“ liricii contemporane de peste Ocean ne duc fara doar si poate. De altfel, si în aceasta privinta, Codrescu se situeaza, voit, în buna descendenta a reprezentantilor dadaismului, câta vreme stim foarte bine, la fel cum si el stie, ca Hugo Ball considera chiar ca întregul limbaj, privit, desigur, ca mostenire culturala, ar putea fi abolit, fara ca procesul de comunicare sa aiba prea mult de suferit; tocmai de aceea, dadaismul a devenit, este cea mai importanta manifestare a anti-artei, curent de gândire identificabil pe tot parcursul secolului trecut. Iar aparenta de experiment a acestui volum, ca si impresia de colaj pe care unele fragmente o dau sunt, din nou, strategii pe deplin constiente si deliberate, câta vreme dadaistii ridicau hazardul la rangul de principiu fundamental de creatie. Vadit partizan, în paranteza fie spus, Codrescu nu abordeaza nici un aspect al futurismului, alegând sa se raporteze exclusiv la o traditie literara – cea dadaista – îndreptata, din nou în mod deliberat, „împotriva ei însasi“, ca sa repetam sintagma impusa de Octavio Paz. Si care devine, din perspectiva acestui „Ghid“, veritabila solutie de salvare a prezentului în fata pierderii în virtualitatea internetului.
Andrei Codrescu demonstreaza, prin intermediul acestui volum, ca se poate scrie un text documentat – desigur, toate datele fiind dintre acelea care nu se gasesc la o prima si grabita cautare pe Google – cu numeroase note bibliografice demonstrând vaste lecturi si o excelenta pregatire teoretica anterioara, cu lejeritatea aparenta (uneori voit aparenta!) a unui discurs de delectare. Dovada, daca mai era nevoie, nu doar a talentului si a inepuizabilei capacitati a autorului de a se inventa iar si iarasi, din spatele mastilor pe care stie perfect cum sa le poarte, ci si a unui veritabil nou tip de terapie prin literatura – fie ea, cel putin partial, exprimata sub forma unei lectii de istorie, a unei declaratii de apreciere implicite fata de poezie, sau chiar a unui manual-dictionar, fie el numit si „ghid“, în fata tuturor provocarilor carora prezentul trebuie sa le faca fata. Doar în acest fel arta poate deveni viata. Si, desigur, viceversa.   

---