Ce-i, ba, nene, ti-ai luat revolutie?
articol aparut in Cultura, nr. 45 din 2006-10-26» cultura cinema »
Autor: Catalin Sturza
Radu Muntean este, in industria publicitatii din Romania, cel mai bine cotat regizor pentru spoturi TV. La inceputul acestui an declara, intr-un interviu pentru „Iqads“, ca a regizat, din 1992, de cand a terminat facultatea, aproape 400 de spoturi. Va mai amintiti, de pilda, de reclama usor misogina la o marca de bere, in care nevasta inhibata ia lectii de sofat sub ochii vigilenti ai sotului cu burtica? „Ce-i ba, nene, ti-ai luat strada?“, striga barbatul, facand partie pentru consoarta-i agatata de volan. Pun pariu ca nu stiati ca e semnata de Radu Muntean – si nici nu era nevoie sa stiti; e genul de amanunt pe care il stiu doar publicitarii, in breasla lor.
In 2002 Radu Muntean a debutat in lungmetraj cu „Furia“, moment in care a luat, asa cum afirma in acelasi interviu, prima pauza de la activitatea sa din publicitate. A doua vacanta mai lunga si-a luat-o in 2006, cand a lucrat de zor la „Hartia va fi albastra“, care a avut premiera in aceasta luna in Romania. Chiar inainte de premiera (cinefilii au putut vedea, totusi, pelicula inca din luna iunie, la Cluj), filmul a participat la cinci festivaluri internationale, unde a castigat patru trofee (intre acestea, Cel mai bun film la EURASIA International Film Festival, Antalya). In acelasi timp, „Hartia va fi albastra“ a intrat pe ecrane intr-o perioada, as spune eu, remarcabila pentru cinematografia romaneasca, la cateva saptamani dupa excelentele „Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii“, al lui Catalin Mitulescu, si „A fost sau n-a fost?“, al lui Corneliu Porumboiu. Cele trei filme au, printr-o coincidenta la prima vedere bizara, un punct de referinta comun: revolutia din decembrie 1989. Asupra acestui subiect voi insista, insa, intr-un numar viitor.
Scenariul, semnat de Razvan Radulescu, Alexandru Baciu si Radu Muntean, urmareste eroii de-a lungul unei singure nopti, intre 22 si 23 decembrie 1989. Un echipaj al Ministerului de Interne este trimis in patrulare, fara ordine precise. Ceausescu a fugit, televiziunea, ocupata de revolutionari, este atacata de presupusi teroristi, strazile sunt pline de grupuri de oameni care se indreapta care incotro si nimeni nu stie cine impotriva cui lupta. Costi (interpretat de Paul Ipate, un tanar de 21 de ani aflat la debutul in cinematografie) este cuprins de febra revolutionara si pleaca din misiune, dornic sa puna umarul la apararea Televiziunii. Comandantul sau, locotenentul Neagu (Adi Carauleanu, intr-un rol excelent) incearca sa-l opreasca si porneste sa-l caute la Televiziune si apoi acasa la parinti.
Ne-am astepta ca tovarasul militian din fruntea patrulei sa intre in pielea unui ofiter dur si rigid, care sa-si struneasca subalternul prin forta si care sa-l denunte, apoi, la primul apel. Nici pomeneala de asa ceva! Locotenentul Neagu pare afectat de fuga tanarului, ii intoarce pe toate partile cuvintele, se sfatuieste cu soldatii sai si, in final, hotaraste sa plece dupa el, pentru a nu-i crea probleme. E doar unul dintre detaliile care umanizeaza personajele, scotandu-le din cliseele eroice, demonice sau patetice despre revolutie. Ganditi-va, doar pentru o secunda (dar numai pentru o secunda!), la „15“ al lui Sergiu Nicolaescu, plin de martiri, de securisti mistificatori si de drame lacrimogene cu destine distruse. Siropul si gloria eterna lipsesc din filmul lui Radu Muntean, ceea ce nu inseamna ca regizorul demitizeaza revolutia din decembrie sau ca trateaza cu superficialitate tema sutelor de „morti pentru libertate“. Dimpotriva, filmul urmareste, indeaproape, materialele documentare filmate in acele zile, in special de ziaristii straini, si incearca sa prezinte lucrurile la cald, asa cum se vad din mijlocul evenimentelor.
Sensul mortilor absurde, triumful revoltei anticomuniste sunt date pe care istoria le-a adaugat dupa aceea, incercand sa deseneze un fir rosu si sa legitimeze noul regim politic, tranzitia, democratia plina de sincope si de sechele ale vechiului regim. In acea noapte, insa, nimeni nu stia ce se intampla si, cu atat mai putin, ce are sa urmeze. Exact aceasta stare, incerta, tragica prin efectele haosului, dar si amuzanta, prin reactiile celor implicati, incearca s-o surprinda „Hartia va fi albastra“. Sensul e departe, istoria se face simtita, prin reflexe incidentale, undeva, in fundal. In prim-plan sunt oamenii, mandri sau umili, curajosi sau lasi, precauti sau intempestivi, dar intotdeauna simpatici, tocmai prin slabiciunile si prin dezorientarea lor.
Filmul nu are personaje odioase sau luptatori-model si nici scene care sa stoarca lacrimi sau care sa faca pumnii sa se stranga de indignare. In schimb, are un umor subtil, care porneste de la impletirea unor secvente domestice savuroase si a unor atitudini umane naturale si pline de caldura. Accentul nu cade nici pe revolutie, nici pe haos, nici macar pe destinul absurd al echipajului de militie, ci pe umanitatea protagonistilor, fireasca intr-un context nefiresc. Rezulta un film emotionant, curat si surprinzator, intr-o serie, dupa cum am aratat, surprinzatoare si, cu siguranta, de bun augur pentru cinematografia romaneasca.