Cinci saptamâni în poezie
articol aparut in Cultura, nr. 229 din 2009-06-25» cultura literară »
Autor: GEORGE NEAGOE
Valoarea volumului „Un anotimp în Berceni“ depinde mai mult de celelalte aparitii editoriale semnate de Claudiu Komartin decât de analizele mele. Putine ar fi fost rezervele fata de aceasta carte daca ea ar fi marcat debutul poetului. În schimb, privind discret în „Papusarul si alte insomnii“ si în „Circul domestic“, îmi dau seama ca ma încrunt citind „Un anotimp în Berceni“. Destule dintre poeziile recent publicate provoaca senzatia ca scriitorul si-a epuizat, în buna masura, presiunea lirica în 2005. Îmi este destul de neplacut sa vorbesc despre autopastisare stridenta într-un moment în care Komartin putea deveni un autor detasat de generatia sa. Am parcurs prea multe pagini cu sentimentul unui déjà lu.
Ultimele suferinte ale tatucului
Dintre cele trei cicluri ale volumului, unul singur („Poemele cu tatuca“) nu prea are scaderi de intensitate. Poeziile alcatuiesc jurnalul mortii unui barbat, al carui trup se scorojeste si miroase a groapa. Fiul nascut al doilea si mezina familiei surprind spasmele si agonia muribundului, într-un duet cu voci aproape indistincte. În toate versurile, se aude un timbru masculin inconfundabil, chiar daca pare pitigaiat, degajat, hiperlucid, agresiv sau isteric. Iata, de exemplu, primul poem din grupaj, unde fetita rosteste sintagme morbide rasuzitate cu spaima, gravitatea si greata insului matur: „E 4 dimineata si tatuca tuseste neîncetat./ De ore bune îl auzim horcaind, zbatându-se/ cersind o gura de aer (s.m.)“; „E 4 dimineata si tatuca nu lasa pe nimeni sa doarma –/ trupul lui e-un sicriu de carne/ în care viermii si-au început lunga lucrare (s.m.)“. Cineva ar putea obiecta ca versurile subliniate, prin circulatia larga, ar sugera universalitatea destinului uman. I-as raspunde ca ne aflam în fata unui surplus steril de cuvinte.
O fiinta înnebunita de asteptarea decesului propriului parinte si, în acelasi timp, îngrozita ca va ramâne orfana se ascunde în paginile acestei sectiuni. Schizoidia învalmaseste notatiile si starile. Compasiunea se dizolva în dispret, iubirea se confunda cu resentimentele. Drama dezumanizarii îi cuprinde pe toti ai casei. Înrait de boala, tatal refuza orice ajutor: „Tata sta pe marginea patului, e-aproape vânat/ si urla sa-l lasam în pace s…t“. Propria vlaguire îl exaspereaza, dar muschii gelatinosi nu-l ajuta nici macar sa stea în picioare: „ar da orice sa mai aiba putina viata într-însul/ cât sa-mi zdrobeasca teasta cu pumnul lui mare si greu“. Lipsit de discernamânt, turbat ca a ajuns o epava, batrânul cauta sa demonstreze ca înca e în stare sa-si maltrateze fizic familia si, dintr-un curaj alcoolic, încearca sa arate ca nu si-a pierdut forta de macelar: „s…t Nimic nu-l poate înfuria/ mai tare decât neputinta bratelor lui/ care-n trecut au transat 946 de porci si câtiva tauri uriasi“. Poezia din care am extras citatul anterior se numara printre cele mai dure si mai reusite, amintind putin de scena finala din „Ferma animalelor“, prin faptul ca degradarea barbatului îl face aproape de nedeosebit de turma de vieri.
Copiii trec printr-un haos de reactii. Nu au niciun sentiment durabil, pentru ca au trait în teroare de mici: „în copilarie/ brutalitatea lui era singurul lucru de care puteam fi siguri“. Fiecare zi, fiecare întâlnire cu moartea treptata a batrânului, fiecare amintire îi perturba. Baietii îl vor cât mai repede înmormântat si nu s-ar feri sa-l ucida ca pe un vampir: „Fiii lui ar racni la el sa mai taca sau sa crape odata/ ar înfige un tarus în inima-i mare si necrozata“, iar daca tatuca ar fi plecat definitiv de acasa ca sa moara printre straini, ar fi simtit nu doar bucurie: „Când nu erai de gasit nicaieri, te iubeam. Sase zile/ te-au cautat [...]/ când te-au adus în a saptea, erai aproape treaz. Ne-ai înjurat/ si-ai batut-o pe Olguta, care-mplinise în lipsa ta 4 ani –/ toata dragostea mea s-a farâmitat si s-a scurs la canal“. Dorinta de razbunare se descarca într-un strigat furibund, iar trauma nu se defuleaza în crima. Disparitia iminenta a tatalui parca e împiedicata tocmai de familie, din încrederea infantila ca bolnavul reprezinta un sprijin: „dar tatuca înca mai aduce o pâine pe masa si-ar fi pacat“ sau din disperare: „Deznadejdea noastra te tine în viata“.
Textele penduleaza exceptional între nerabdarea de a-l îngropa pe tatuca si încrâncenarea de a-i împiedica moartea. Komartin întretine astfel o exasperare care aproape ca îi îndeamna si pe cititori sa se urce pe pereti. Blestemul, invectiva si sarcasmul oparesc imaginile la foc diavolesc, provocând cicatrici în memorie: „Numai de ar veni sa îi mângâie fata tumefiata [...]/ Si apoi sa-l traga dintre cearsafurile murdare/ ca pe un tractor împotmolit într-o mlastina// Dar el vede ce vrea si spune ce-i trece prin minte [...]/ zice sa-l tinem de mâna desi nu simte nimic// N-o sa cadem niciodata la învoiala/ pentru ca ura mea coboara/ pâna la radacina cuvintelor si a amintirii,// ura mea e un cazan în care fierb capatâni de porc/ cu ochii pierduti prin zeama îngrozitoare“.
Sunt atâtea fragmente tulburatoare si importante în „Poemele cu tatuca“, încât îmi este greu sa aleg citatele. Komartin îsi construieste sectiunea ca o cascada, a carei splendoare se observa abia când tâsnesc stropii din apa prabusita. Sublimul erupe din ritualul preliminar al mortii, un ritual luat în raspar de poet, asa cum ne-a obisnuit din celelalte volume. Conventiile sociale sunt mimate, subminate prin practicarea lor. Gatirea mortului cu lucrurile dragi lui devine batjocura: „Iubesc bocancii tai vechi de dezertor/ pentru ca vor fi ultimul lucru pe care îl vei vedea/ înainte sa închizi ochii./ s…t Iubesc pielea lor roasa, sireturile rupte/ si talpile ferfenitite/ pentru ca sunt o parte din tine s…t// Fii pe pace, tatuca, stii doar/ ca în ei te vom încalta la sfârsit/ mai aveti de trecut prin multe-mpreuna“.
Daca ar trebui sa ofer elementul definitoriu al prezentului ciclu, n-as ezita sa aleg metafora sacului. Preluata din „Circul domestic“ – „îmi pipai cu îndrazneala corpul/ ca pe un sac plin cu pamânt ud“ – imaginea se transforma în pecete a conditiei umane. În sac se ascund mizeria (analogia cu romanul omonim al lui Wojciech Kuczok este binevenita si îndreptatita), infectia si resturile, numai ca mirosul pestilential le scoate la suprafata. Precum Bacovia, Komartin este un poet al dezagregarii.
Autosuficienta
În celelalte doua grupaje din carte – „Black Butterfly“ si „La debarcader“ – poezia lui Komartin sufera de autosuficienta. Ne izbim de variante ale unor versuri incluse în volumele precedente. Prefacatoria interesului pentru ceilalti, deja cunoscuta, traverseaza fara gratie, însotita de plicticoasa falsa adaptare: „vorbesc cu cuvintele lor si spun ce spun ei“ („poem“) si de mizantropia bacoviana: „nu vreau sa ma gândesc la oameni“ („Black Butterfly“). Experientele-limita din hiatusurile aparute în „Papusarul si alte insomnii“ revin fara discretie si fara impact. Scenariile înnebunirii si ale urletelor dupa ajutor n-au cum sa treaca drept altceva decât reciclari fisurate: „m-ai fi considerat dezgustator daca ai fi aparut/ îti strigam totusi numele visam o salvare/ o duba alba condusa de tine [...]// te strig mi-as baga foarfeca în gât numai sa m-auzi“ („Alien Redemption“).
Nu pot sa omit însa imaginile senzationale care lumineaza ansamblul poeziilor: „[...] ai vrea sa ajungi la capatul propriei mâini, sa înnoptezi acolo, sa îti arunci bratul ca pe o haltera/ pregatindu-te pentru proba micilor gesturi ale amiezii“. Mai atrag atentia versurile din contopirea iubirii cu moartea. Senzualitatea, caldura si linistea eterna se gasesc în trupul iubitei: „vreau sa încolacesc lânga pieptul ei/ din care noptile de toamna fac o soba micuta/ în care cânta un saxofonist negru/ si unde toate ale casei sunt aranjate cu grija/ si acolo sa adorm, în sfârsit:/ sa adorm“ („blues“). Dincolo de eminesciana „sete de repaos“, aceasta oboseala e mai apropiata de obsesia Mamei de a se odihni – personaj din „Neîntelegerea“ lui Camus. Am lasat la urma tertina intitulata „Laura“ – o mostra de electrocutare a simturilor. Dragostea nesabuita scurtcircuiteaza viata: „îmi pierd mâna prin parul tau/ cum se pierde un liliac/ în liniile de înalta tensiune“.
„Un anotimp în Berceni“ contine versuri antologice, poezii superbe, dar si esecuri. „Poemele cu tatuca“ se desprind atât din plutonul poeziei lui Komartin, cât si din cel al generatiei sale.