(XII) Lyrica magna

articol aparut in Cultura, nr. 229 din 2009-06-25
» cultura literară »
Autor: DANIEL CRISTEA-ENACHE

Dupa o bucla necesara, facuta cu ajutorul antologiei cronologice a lui Alexandru Condeescu pentru a fixa momentul „dulcelui stil clasic“, revenirea la antologia „pilot“, ultraselectiva, a lui Ion Mircea ne va oferi imaginea ultimului Nichita Stanescu.



Vorbeam despre o bifurcatie creativ-editoriala dupa experienta intensa si consumatoare a celor „11 elegii“. Dupa atingerea acestei trepte de combustie lirica, efervescenta editoriala era un simptom al productivitatii seriale, nu al creativitatii. Acum se poate vorbi despre un decalaj. Parcursul artistic este deja configurat si nici un element realmente novator nu va mai aparea în creatia autorului „saizecist“ dupa 1970. Desi volumele de versuri antume se succed cu ritmicitate: „Belgradul în cinci prieteni“ (1972), „Maretia frigului. Romanul unui sentiment“ (1972), „Epica magna“ (1978), „Operele imperfecte“ (1979), „Noduri si semne“ (1982), în intervalul 1972-1978 intrând si antologia „Starea poeziei“ din BPT (1975). Nichita Stanescu domina cu autoritate canonul neomodernist si chiar constiinta tatonanta asupra poeziei a publicului larg. Critica literara, scoala si Universitatea, breasla scriitorilor si Academia l-au consacrat pe acest autor care se confunda cu însasi ideea de poezie. De altfel, ea este ajustata dupa criteriile lui. La fel de popular si la fel de premiat, Marin Sorescu cade totusi în afara acestei ecuatii a receptarii prin unica selectare. Majoritatea îl citeste si-l gusta pe Sorescu, dar ofteaza abstract si filozofeaza ermetic în maniera lui Nichita Stanescu.
„În dulcele stil clasic“ arata cum poetul nostru a facut eforturi – si a reusit – sa dizolve maniera atotstapânitoare, sa-si schimbe nu doar mastile, ci propriul criteriu de poeticitate. (Ceea ce va face, într-o simetrie interesanta, si Marin Sorescu în ciclul „La Lilieci“.) Dupa 1970 însa, pâna la final, Nichita Stanescu îsi apartine din nou, în masura în care apartine tuturor. Reintra în modelul constituit tot de el, scriind si comportându-se ca un beneficiar al gloriei deja atinse.
Lucrul pare inevitabil la cei mai multi dintre scriitorii de prim rang. Extrem de putini sunt cei care, precum Arghezi, se mai pot reformula si schimba la o vârsta înaintata. Din acest punct de vedere, N. Stanescu nu mai ilustreaza exceptia, ci regula impunerii, consacrarii si oficializarii unui anumit mod liric ce va domina, pe lânga epoca literara, traiectoria artistului însusi. Dupa ce s-a luptat cu propria retorica si, implicit, cu brand-ul impus în imaginarul poetic si în constiinta publica, Nichita Stanescu se reconciliaza cu acel Nichita Stanescu consacrat, ba chiar aureolat, în faza anterioara. Unele dintre cele mai citate si mai recitate poeme ale lui sunt publicate în acest interval. „Poetul ca si soldatul“, în „Belgradul în cinci prieteni“: „Poetul ca si soldatul/ nu are viata personala./ Viata lui personala este praf/ si pulbere.// El ridica în clestii circumvolutiunilor lui/ sentimentele furnicii/ si le apropie, le apropie de ochi/ pâna când le face una cu propriul sau ochi.// El îsi pune urechea pe burta câinelui flamând/ si îi miroase cu nasul lui botul întredeschis/ pâna când nasul lui si botul câinelui/ sunt totuna.// Pe caldurile groaznice/ el îsi face vânt cu aripile pasarilor/ pe care tot el le sperie ca sa le faca sa zboare.// Sa nu-l credeti pe poet când plânge./ Niciodata lacrima lui nu e lacrima lui./ El a stors lucrurile de lacrimi./ El plânge cu lacrima lucrurilor.“ S.a.m.d. „Autoportret“, în „Epica magna“: „Eu nu sunt altceva decât/ o pata de sânge/ care vorbeste.“. „Evocare“, în „Operele imperfecte“: „Ea era frumoasa ca umbra unei idei, –/ a piele de copil mirosea spinarea ei,/ a piatra proaspat sparta/ a strigat dintr-o limba moarta.// Ea nu avea greutate, ca respirarea./ Râzânda si plângânda cu lacrimi mari/ era sarata ca sarea/ slavita la ospete de barbari.// Ea era frumoasa ca umbra unui gând./ Între ape, numai ea era pamânt.“.
Cel putin ultima poezie este splendida. Dar, ca sa-i parafrazez titlul, într-un mod ce evoca erotica purificata, transparenta a tânarului N. Stanescu. „Noul“ chip liric este de fapt cel vechi, ipostazele ultime, de final, intrând în logica revizitarii si a reiterarii. Iar daca dezavantajul acestei repetitivitati este al oricarei extensii riscând sa devina autopastisa, avantajul oferit de ultimul (= întâiul) Nichita Stanescu e unul de ordin critic. O cu totul alta interpretare a poeziei sale nu mai e posibila, acum, în ce ma priveste, fiindca în creatia propriu-zisa nu mai sesizez cotituri si rupturi, revolutii ori macar nuante diferite de cele înregistrate si „clasate“. Reduplicarea manierei, a stilului Nichita Stanescu permite însa recapitularea critica a coordonatelor si marcilor prin care o opera si un stil au captat mai multe generatii de cititori.
Pentru autorul „Necuvintelor“ si, în orbita lui, pentru toti lectorii sai, lumea poeziei e despartita net si înalt de realitatea sociala si de istoria în care, nolens-volens, a fost edificata. De aceea, cum am mai spus, compromisurile politice si textele aliniate ale autorului „saizecist“ ustura mai tare decât cele similare ale scriitorilor de angajament declarat. Nimic nu pare mai strain de spiritul poeziei lui Nichita Stanescu decât o asumare declamativa a aderentelor la societatea socialista „multilateral dezvoltata“. Caci poetul sparge normele, cliseele, lozincile vehiculate într-o anumita epoca, iesind din toate tiparele si fortând gândirea comuna la salturi si spirale speculative.
Eul profund al acestei poezii majore nu e însa unul abisal (ca în marile romane ale colegului de generatie Nicolae Breban), ci ascensional. Eul se rupe de sine si de orice constrângere, limitare, conditionare, ajungând sa integreze într-o epura universul sensibil, ridicându-l la o treapta care poate nu exista. Sau care exista, dar nu poate fi imaginata. Sau care, totusi, poate fi imaginata, dar numai în felul celui ce a scris „11 elegii“...
Actiunile fizice capata, în lirica lui Nichita Stanescu, o rar întâlnita noblete. Orice gest are, pe lânga simbolistica spre care se deschide, ceva magnanim si imperial. Când iubeste, protagonistul este poet si poetul e propriul sau personaj, supraînaltat de viziunea unui sentiment. Proiectat cu rasfaturi imagistice, dar contemplat într-o dispozitie melancolica, profilul feminin devine difuz, imaterial. O data cu gestica amoroasa, nobila, cavalereasca, statura celui ce spune „eu“ si statura celei careia i se spune, cu atâta tandrete, „tu“ se pierd într-o elegie abstractizata.
Elementele concrete de real îsi pierd consistenta, pe masura ce cuvintele folosite si imaginile construite se corporalizeaza, devenind tridimensionale. Universul poeziei se deschide fascinator, cuprinzând realitatea si irealitatea, natura si umanitatea, traversate de o imaginatie ce (con)topeste. La celalalt capat, cuvântul densificat devine, din simplu suport al unui referent si vehicul al unei informatii, un operator de limbaj. Trecerea de la nivelul prim al descriptiei/ inventiei la cel al sondarii propriilor posibilitati generative se vede, mai limpede, dinspre „Necuvintele“ înspre „În dulcele stil clasic“. Dar înca în „Dreptul la timp“, o „Ars poetica“ bine adusa din condei arata presiunea exercitata constient asupra cuvintelor, pentru a le scoate din uzul social si a le ridica la puterea pe care de fapt o au: „Îmi învatam cuvintele sa iubeasca,/ le aratam inima/ si nu ma lasam pâna când silabele lor/ nu începeau sa bata.// Le aratam arborii/ si pe cele care nu vroiau sa fosneasca/ le spânzuram fara mila, de ramuri.// Pâna la urma, cuvintele/ au trebuit sa semene cu mine/ si cu lumea.// Apoi/ m-am luat pe mine însumi,/ m-am sprijinit de cele doua maluri/ ale fluviului,/ ca sa le-arat un pod,/ un pod între cornul taurului si iarba,/ între stelele negre ale luminii si pamânt,/ între tâmpla femeii si tâmpla barbatului,/ lasând cuvintele sa circule peste mine,/ ca niste automobile de curse, ca niste trenuri electrice,/ numai s-ajunga mai iute la destinatie,/ numai ca sa le-nvat cum se transporta lumea,/ de la ea însasi,/ la ea însasi.“.
Lumea poetului nu mai este prin urmare cea pe care el o „vede“, o înregistreaza, o imagineaza extatic si o figureaza plastic. Prestidigitatia, magia veritabila a lui Nichita Stanescu e sa se sustraga din conditia auctoriala, sa dispara pur si simplu din ecuatia enuntiativa. Obiectivat pâna la confundarea cu peisajul si subiectivat pâna la încorporarea acestuia într-un profil uman fantasmatic, sideral, eul poetic se va lasa, tot mai frecvent, preluat si asumat de catre o poezie care gândeste si se proiecteaza singura.
Dupa cum Nichita Stanescu, cel din ultimul deceniu editorial, se confunda practic cu imaginea lui încetatenita, larg raspândita, Nichita Stanescu ca autor al unor poezii cu titluri distincte, publicate la anumite date, devine produsul de lux al unei Poezii (cu majuscula) care îl scrie. „Învataturile cuiva catre fiul sau“, un text de mai mare întindere si pe ansamblu inegal din „Epica magna“, aproximeaza chiar acest raport rasturnat dintre autor si opera lui, creatia lirica avansând parca de la sine si mângâindu-si creatorul inocentat: „Dragule, daca te opreste oricine altcineva din mersul/ tau, sau din somnul tau, ca sa te întrebe, cu sarut/ sau cu urlet, cine esti, tu nu-i raspunde pentru ca nu/ stii cine esti si pentru ca cel ce te întreaba în-/ grozitoarea întrebare «cine esti?» te întreaba cu gând/ ascuns sa te piarda./ Te întreaba cu gând de batjocura si smintit ca ai putea/ sa stii cine esti si sa-i raspunzi cine esti;/ si raspunzându-i cine esti tu, dragule, sa-l faci pe/ el sa se prapadeasca de un venin râzând si de o înaltime/ straina./ Si în hohote, – cine esti, stiindu-te, sa nu mai poti sa fii./ Deci taci din gura când nu ai ce spune!// Stând pe lânga foc, de vei simti un oarecare lucru, un/ fel de sorbitura ca te misca si te trage din loc;/ daca te cade o încetinire de zile;/ si daca fierbinteala mare ti se arata ca si cum te-ai/ vedea pe tine însuti de la o departare arsa;/ daca o spaima moale cu coarne de melc te calatoreste/ cu dureroasa atingere prin madularele trupului ca ai/ putea dupa somn, aidoma zilei de ieri, sa te trezesti/ si mâine,/ daca taierea si scoaterea matelor mielului te doare/ în pântecul tau numai gândind-o ca se întâmpla;/ daca ruperea stelei în doua si ruperea cifrei unu în sapte/ îti strabat creierul cu sfâsietoare lumina;/ daca taina sfânta a tradarii te cumpara/ pe un ochi triunghiular în frunte;/ daca limbii tale i se face gust de Fat-Frumos/ cu jugulara rupta;/ daca nu-ti smulgi ochii tu însuti înfiorat de vedere;/ daca nu-ti astupi urechile cu doua stele;/ daca refuzi jertfa de un miros placut,/ dragule,/ lasa-te pradat de melancolie/ si lasa-te/ jefuit de tristete./ Stai tu melancolic, dragule,/ stai tu melancolic./ Melancolia nu se petrece si nu se misca,/ melancolia se sta./ Stai tu.“.
Ce se mai poate spune dupa asemenea versuri care ne dau o senzatie de déjà-lu, ramânând însa absolut extraordinare? Urmatoarea propozitie, pe care am formulat-o mental de mai multe ori de-a lungul acestui eseu si pe care am tot amânat-o, pentru finalul lui.
Cu Nichita Stanescu, aventura limbajului se întoarce, în cerc, asupra limbajului însusi.   

---