A treia dimensiune

articol aparut in Cultura, nr. 229 din 2009-06-25
» cultura literară »
Autor: ANDREI TERIAN

Exista, negresit, mai multe probleme cu Cercul Literar de la Sibiu, dar cel putin una bate la ochi. In ultimele doua decenii, Cercul pare sa fi devenit gruparea-vedeta a istoriografiei noastre literare, beneficiind de cinci tratari panoramice (semnate, in ordinea aparitiei, de Ilie Gutan, Petru Poanta, Ov. S. Crohmalniceanu si Klaus Heitmann, Gabriela Gavril si Cornel Ungureanu), dar si de o duzina de monografii consacrate membrilor sai. Si totusi, istoriile literaturii romane contemporane s-au aratat destul de rezervate in ceea ce priveste relevanta Cercului ca grup cultural. De pilda, in a sa „Istorie critica...“, Nicolae Manolescu se multumeste sa califice miscarea drept „interesanta“ – si atat. Mai generosi nu se dovedisera, inaintea sa, nici Marian Popa ori Alex Stefanescu. De unde aceasta reticenta?


Cea mai plauzibila explicatie ar fi aceea ca, in ciuda valorii lor, semnatarii scrisorii din 1943 nu au initiat vreun curent si nici nu au propus vreo doctrina literara bine definita. De altfel, cu asta tind sa fie de acord chiar monografii gruparii. Bunaoara, in cartea sa din 1997, Petru Poanta scria ca „Manifestul“ cerchist „reafirma cateva adevaruri de ideologie literara foarte cunoscute si „institutionalizate“„, in timp ce Crohmalniceanu si Heitmann vor sustine, trei ani mai tarziu, ca „repudiind vechiul curent traditionalist, literatii sibieni aderau practic la programul „Sburatorului“„. Or, in aceste conditii, nu e de mirare ca tinerii „manifestanti“ au ajuns sa treaca, precum echinoxistii clujeni dupa un sfert de veac, drept o asociere – si nu o asociatie – de individualitati talentate, dar lipsite de o „directie“ clara.
Cu toate acestea, problema unitatii de grup a miscarii sibiene a fost redeschisa in doua volume aparute de curand: culegerea de studii „Spiritul critic la Cercul Literar de la Sibiu“ (coordonator: Sanda Cordos, Editura Accent, 2009), asupra careia sper sa revin cu alta ocazie, si monografia lui Dan Damaschin („«Cercul Literar de la Sibiu/Cluj». Deschidere spre europeism si universalitate“), pe care o voi comenta in continuare. Trebuie sa spun insa de la bun inceput ca, in primele 270 de pagini ale cartii, poetul si criticul clujean cedeaza prea usor tentatiei unui spirit localist si hagiografic care tinde sa oculteze meritele deloc putine ale interpretarii sale. Astfel, lasand la o parte titlul cel putin bizar al cartii (de ce nu „Cercul Literar de la Sibiu/Cluj/Oradea/Timisoara/Bucuresti/Constanta/Craiova/Petrila/München“?), nu e deloc clar ce ar putea insemna „deschiderea spre europeism si universalitate“: la Dan Damaschin, aceasta ramane o formula redundanta si confuza, care acopera, in cel mai bun caz, trei sensuri la fel de discutabile.

Vietile Sfintilor

In primul rand, cerchistii ar fi „europeni“ si „universali“ in sens tematic: ei abordeaza teme si probleme „ne-romanesti“, de extensie „cosmopolita“. Insa o asemenea circumscriere a termenilor mi se pare irelevanta: chiar presupunand ca am putea trasa vreodata o frontiera satisfacatoare intre temele „romanesti“ si cele „europene“, delimitarea in cauza nu ne va spune nimic despre valoarea textelor, ci va ramane un indicator pur cantitativ. Ce-i drept, am putea intelege „europeismul“ intr-un al doilea sens, ca aderenta la valorile europene, si mai cu seama la un anume spirit modern. Insa si aici apar cateva dificultati serioase, chiar daca Dan Damaschin se incapataneaza sa sustina contrariul, polemizand vehement cu „detractorii“ Cercului. Astfel, Miron Radu Paraschivescu, care persifla „Manifestul“ si pe Lovinescu insusi, e considerat autorul unui „gest profanator“, ce „apartine mai degraba unui sacal decat unui intelectual“ (p. 154); la Marin Mincu, „patetismul si incrancenarea demonstratiei [...] frizeaza ridicolul“ (p. 209); pana si Crohmalniceanu si Heitmann, altminteri doi cercetatori comprehensivi ai gruparii sibiene, sunt pusi la colt pentru afirmatia cu „caracter vadit tendentios si insidios“ (p. 207) ca, in „Manifestul“ lor adresat promotorului modernismului romanesc, cerchistii au „ocolit cu prudenta“ chestiunea modernismului. Si totusi, cred ca cei doi comentatori au dreptate: ei, dar mai ales Nicolae Balota, care, inca de la sfarsitul anilor '60, afirmase ca „tentativa sibiana din 1945 poate fi considerata antimoderna“. In orice caz, e deplasat sa vorbim in cazul cerchistilor despre „un postmodernism avant la lettre“ (p. 217), asa cum sustine Dan Damaschin pe urmele lui Ion Vartic. In fond, nici Wolf von Aichelburg, nici Radu Stanca (pe care autorul cartii de fata ii invoca in sprijinul sau) nu acuza modernismul de epuizare, ci doar de alienare, de faptul ca s-ar fi indepartat de „adevaratele“ izvoare ale poeziei, la care cei doi se intorc manati de nevoia insetatului, si nu de curiozitatea celui care viziteaza un presupus muzeu imaginar.
Numai ca Dan Damaschin nu se multumeste cu atat: confundand canonul literar cu vietile sfintilor, el nu numai ca descopera in toate gesturile membrilor Cercului semne de „cosmopolitism“ (inclusiv in perioada realist-socialista, atunci cand Regman a publicat odiosul articol „Nationalism si cosmopolitism in cultura romana“, pe care autorul cartii de fata nu il aminteste nicaieri), dar vrea sa faca din „deschiderea spre europenism si universalitate“ un atribut specific al gruparii sibiene, in detrimentul celorlalte miscari culturale romanesti. „In mai mare masura decat oricare ss.m.t dintre generatiile si miscarile literare care au precedat-o – scrie autorul la p. 267 a cartii sale –, gruparea cerchista a tins catre configurarea si cristalizarea unei ideologii literar-estetice proprii“, constituind astfel un „fenomen fara precedent in cultura romana (fiind comparabil cu experiente similare din plan universal, precum cea a grupului romantic de la Jena)“. E adevarat, insa asta doar cu conditia sa uitam ca, inaintea Cercului, au existat in cultura romana si grupari precum „Junimea“, „Viata romaneasca“ sau „Sburatorul“ ori critici precum Maiorescu, Ibraileanu si Lovinescu. In orice caz, ajungem astfel la cel de-al treilea sens al „europeismului“: acela de valoare care, dominandu-si net cadrele propriei culturi, ajunge sa dobandeasca o importanta continentala. Dar, in aceasta acceptiune, ramasa la stadiul pur enuntiativ si nesustinuta de o cantarire atenta a celorlalte programe culturale (nicaieri Dan Damaschin nu incearca sa intreprinda o confruntare a Cercului cu „Junimea“ sau cu „Sburatorul“, pe care se sugereaza ca gruparea sibiana le-ar devansa intru „universalitate“), „europeismul“ tinde sa deraieze catre cel mai pur protocronism.

Sensul euphorionismului

Pare greu de crezut ca, dupa asemenea erori, din carte s-ar mai putea salva ceva. Si totusi, cea de-a doua jumatate a volumului rascumpara toate defectele sale anterioare. Mai intai, Dan Damaschin isi confirma statutul de custode en titre al mostenirii Cercului sibian, aducand numeroase noutati de ordin documentar, provenind in principal din ceea ce el insusi numeste „mini-arhiva Jacquier“. Pe una dintre acestea – afacerea „plagiatului“ Roland Barthes/ Henri Jacquier, pe care Dan Damaschin o reconstituie nu doar cu probitate profesionala, dar si cu veritabile abilitati detectivistice – am semnalat-o deja, cu un an in urma, tot in „Cultura“. Mai importanta este insa redimensionarea intregii estetici a grupului (si mai cu seama a activitatii lui Negoitescu) ca urmare a documentelor descoperite in arhiva. Potrivit lui Dan Damaschin, ideologia Cercului ar strabate trei etape, pe care le analizeaza in capitole distincte ale cartii sale: momentul aparitiei „Manifestului“ (1943), „Revista Cercului Literar“ (1945) si episodul 1946-1948 (cu ecouri pana spre sfarsitul deceniului sase), pe care exegetul il subsumeaza „proiectului Euphorion“. Descrierea primelor doua faze, care constituisera deja tinta monografilor anteriori, nu aduce nimic nou. In schimb, cele 80 de pagini care analizeaza embrionul noii reviste preconizate sa apara la Cluj sunt extraordinare. Nu numai ca interpretarea lui Damaschin lamureste mult mai bine „proiectul Euphorion“ (cunoscut pana acum mai ales din epistolarul Negoitescu – Stanca), dar ea arunca o noua lumina asupra intregii opere a autorului „Scriitorilor moderni“.
Potrivit lui Henri Jacquier, complice si comentator al actiunilor cerchistilor, „la platforme idéologique du groupe Euphorion, ex-Cercle littéraire“ s-ar afla nu atat in simbolul titular al noii grupari, cat in scara valorilor a lui Max Scheler. Filosoful german distingea, in ordinea crescatoare a importantei lor, trei tipuri de valori: A. vitale (vehiculate de erou); B. spirituale (ilustrate de geniu); si C. valori ale divinului (realizate de sfant). Extrapoland aceasta ierarhie la nivelul unei intregi culturi, putem constata ca exista culturi de tip AB (adica bidimensionale) si culturi de tip ABC (tridimensionale). In viziunea lui Negoitescu, cultura romana ar apartine primului tip: „Nombre de Roumains – rezuma Jacquier – ont admirablement réalisé B (Arghezi par exemple, Blaga) mais jamais n'ont atteint à C: le Roumain, foncièrement, n'est pas religieux, il est amoral: la dimension éthique, le sens du mystère etc. lui manquent; d'où aussi dans son art le plus achevé, le manque du tragique.“ Tocmai de aceea, „quintesenta doctrinei euphorioniste“ si, prin ricoseu, sensul intregii activitati critice a lui Negoitescu va fi „initierea unei dezbateri lucide si necrutatoare [...] consacrate celei mai grave si dureroase maladii a ethosului romanesc: a-moralitatea“, iar tinta acestui proces o va constitui „racordarea la cea de-a treia dimensiune occidentala“, cea a eticului (p. 331).
Pentru Dan Damaschin, care abia acum ajunge sa-si onoreze subtitlul cartii sale, aceste observatii vor constitui punctul de plecare al unei relecturi radicale atat a „Epistolarului“, cat si a „Istoriei“ lui Ion Negoitescu. Ea constituie nu numai cel mai consistent lucru care s-a scris pana acum despre liderul Cercului literar, dar si cel mai bun comentariu consacrat unei istorii literare romanesti de la Mircea Martin incoace. Noutatile aduse de interpretarea lui Damaschin sunt doua la numar: stabilind numeroase conexiuni de profunzime intre declaratiile de la sfarsitul deceniului cinci si „Istoria“ aparuta peste o jumatate de secol, ea indica nu numai mizele, dar si consecventa neasteptata a unui critic caruia i s-au reprosat, la data publicarii sintezei sale din 1991, fragmentarismul si superficialitatea; iar, intr-un plan mai larg, ea aduce un argument decisiv cu privire la metamorfozarea „estetismului“ timpuriu al Cercului sibian intr-o veritabila ideologie culturala, din pacate imposibil de transpus in practica (si chiar de enuntat) in conditiile politice de la finele deceniului cinci.

Dan Damaschin a scris cea mai buna jumatate de carte despre Cercul literar de la Sibiu.   

---