Remarci incorecte politic despre alegerile pentru Parlamentul European
articol aparut in Cultura, nr. 229 din 2009-06-25» cultura politică »
Autor: CLAUDE KARNOOUH
În afara statelor unde votul este obligatoriu, Belgia, Luxemburg, Malta si Grecia (chiar daca în aceste ultime doua state cota de participare atinge cu greu 52%), cetatenii altor tari, republici si regate, din Uniunea Europeana au manifestat un dezinteres spectaculos pentru afacerea electorala la care au fost convocati, chestiune de altfel prezentata de autoritatile politice si de elitele intelectuale ca esentiala în procesul de integrare economica si de stabilizare a democratiei, o data cu acceptarea în UE a fostelor state comuniste din Estul Europei.
Cota medie (de 60%) a absenteismului (81% în Slovacia, 72% în România, 60% în Franta, 55% în Germania) indica nimic altceva decât o totala delegitimare a UE si a ceea ce reprezinta acest organism. Mda, se vede ca oamenii, în majoritate coplesitoare, nu sunt pe de-a-ntregul idioti si imbecilizati de zaharelul societatii de consum – asa cum cred politicienii, economistii sau nasii biznisului international.
Prin singura dovada irefutabila, aceea a crizei economice majore în care traim, oamenii au putut sa discearna ca UE nu e decât paravan pseudo-coerent al politicilor americane, gata sa acopere pierderile bancilor private din bani publici, fara sa se sinchiseasca de efectele în cascada ale falimentului bancar la scara mondiala, rezultat al celor cincisprezece ani de proliferare a creditelor cu risc ridicat si desfrâu financiar fara zabala (cei care se considera „specialisti“ l-au numit „sistemic“(1)!)
Cetatenii diferitelor popoare (folosesc în mod expres acest cuvânt atât de neplacut astazi apologetilor globalizarii si ai liberalismului fara limita) si-au dat seama însa de subrezenia Uniunii Europene în contextul jocurilor economice la nivel înalt si al politicii internationale. Si pe buna dreptate, caci strategiile (daca le putem numi astfel!) europene sunt rezultatul compromisului dintre Statele Unite, China (care, în acest moment, acorda asistenta economiei americane, facându-si în acelasi timp simtita prezenta în Africa si în Coreea de Nord) si Rusia (prin politica sa în Asia Centrala si în Orientul Mijlociu). În orice domeniu, Europa nu se plaseaza, din pacate, decât în coada unor decizii deja luate de altii, în alta parte, consolându-se cu simulacrul unei puteri impalpabile.
Alegerile care tocmai s-au încheiat demonstreaza din plin formidabila delegitimare a acestui monstru birocratic european care, ca dictatele lui Calvin la Geneva, legifereaza totul si orice fara discernamânt si fara aplicatie la nevoile concrete. Exemplu: birocratia din UE si-a pus în cap sa interzica taierea porcilor si fabricarea tuicii; nici sa vinzi brânza nu mai e în regula – cica n-ar fi igienic... Sigur, în unele zone rurale din Ungaria, România sau Bulgaria, prea multi indivizi au murit consumând alcool – si nu e vorba de confundarea metilicului cu etilicul, ci pur si simplu de abuz. Totusi, de aproape patruzeci de ani de când vin în România, n-am auzit pe nimeni sa fi murit fiindca taranul n-a asasinat porcul ca la carte – am auzit în schimb destule cazuri de intoxicatii cu produse din carne cumparate de la supermarket!
Pe de alta parte, se stie ca în tarile foste comuniste, UE autorizeaza fara probleme (printr-o publicitate ad hoc) companiile straine sa lanseze pe piata tot felul de produse alcoolice, imitatii de coniac, armagnac, marci ieftine si groaznic de ieftine, facute din alcool pur îndoit cu apa si îmbogatit cu niste coloranti de departe mult mai periculosi pentru sanatate decât o dusca de tuica traditionala, corect distilata în cazanul taranului. Am si alte exemple, unele mai absurde si mai grotesti ca altele. Exista, de pilda, niste directive europene privind forma WC-urilor, directive pentru diametrul conductelor de apa, directive pentru compozitia ciocolatei… În curând vor reglementa forma si elasticitatea prezervativelor! Ce face azi UE nu e prea diferit de practicile centraliste ale democratiei si ale economiei dirijate.
Prin absenteism, cetatenii fostului bloc comunist au dat un vot de blam si imperialismului european, care a acceptat integrarea statelor ex-comuniste în Uniune cu o singura conditie nenegociabila (restul conditiilor fiind mai mult glumite pentru galerie...): concesionarea celor mai profitabile întreprinderi ale lor (petroliere, energetice, distribuire de gaz si de electricitate, fabrici de ciment, otelarii, etc.) unor firme europene. S-a instalat astfel un cerc vicios: elitele nationaliste din România anilor 90 care denuntau la început sistemul sociopolitic al tranzitiei ca „vânzare de tara“ în folosul strainilor (curent subîntelesi prin unguri), tac mâlc acum când toate industriile si serviciile – chiar si cele strategice – sunt în mâna strainilor (y compris a ungurilor, prin intermediul bancilor austro-ungare). Cine sa-i mai înteleaga pe marii patrioti de ieri care azi nu mai stiu cum sa ajunga pe liste la Strasbourg, ca si cum acolo pretentiile lor ridicole ar putea avea vreun impact asupra reorientarii politicii europene dotate, de altfel, cu un parlament fara alta putere decât aceea de a risipi banii contribuabililor europeni în spectacole de circ grotesti. De parca clovneriile ar fi remediul împotriva coruptiei generalizate din politica fondurilor structurale acordate Europei de Est: o simpla descindere într-unul dintre satele si orasele de provincie din România, Bulgaria, Letonia, Estonia sau Lituania ilustreaza perfect nulitatea puterii politice europene. De fapt, pentru un cetatean al Europei de Est, a fi deputat european e doar un job bun, nu prea obositor, prin care mai cunosti lume, pleci în voiaj, tai frunza la câini, îti faci plinul si asa mai departe.
În ciuda mimicilor de circumstanta, ceea ce intereseaza major tarile fondatoare ale UE (sefii Uniunii, în fond) nu s-a intersectat niciodata cu crearea unui minim de etica publica în spatele invitatiei la aderare adresate tarilor ex-comuniste. Adevaratul punct de interes al bosilor Uniunii este reîntoarcerea la investitii si la profiturile consistente. Elitele politice si intelectuale locale nu fac altceva decât sa adune firimiturile si sa taca, tihnite, în servitutea lor benevola. Cât despre cetatenii obisnuiti, multi neiesiti din faza rural-arhaica, atât în România, cât si în Ungaria, Bulgaria si partial în Polonia, – nu le ramâne decât sa asiste neputinciosi la cum unii vor face averi colosale în câtiva ani, la întoarcerea latifundiarilor, la împilarea tarii lor – dezastru împotriva caruia UE nu întreprinde nimic serios, dar la care, evident, contribuie (2). Iar reprezentantii Uniunii Europene în fiecare tara, împreuna cu adjunctii lor, se comporta ca niste papusi de cârpa, numai bune la organizat cocktailuri mondene, la tocat bani pe deplasari în strainatate, stat în palate si mâncat la restaurante de lux. Niciodata nu s-a pus problema unui control serios al finantelor locale – tocmai pentru ca scopul real al UE n-a fost niciodata cresterea economica a tarilor ex-comuniste, în ideea obtinerii unei concordii între fondatori (tarile bogate) si nou-intratele în Uniune. Ceea ce Uniunea a cautat – si a gasit, cu complicitatea criminala a elitelor socio-economice locale, toate provenind din fosta ierarhie a partidului comunist – e o forma noua de neocolonialism: pe de o parte, o sursa enorma de plus-valoare (a se vedea, pe acest subiect, beneficiile aiuritoare ale bancilor straine nu mai devreme de anul trecut, când ele acordau credite fara control si fara limita!) si, pe de alta parte, formarea unei paturi de intermediari (compradores), însarcinati cu mentinerea ordinii sociale, chestie echivalenta cu un surplus de forte politienesti.
Într-adevar, de la prabusirea prin implozie a sistemului comunist (sau a ceea ce mai ramasese din el), cea mai mare temere a Europei de Vest, în 1989, a fost o posibila a treia cale între capitalismul liberal salbatic al Vestului si comunismul expiat al Estului, melanj de autoritate si slabiciune. Elitele politice ale Germaniei de Vest au sesizat imediat fenomenul când au asistat la primele manifestari populare permise de partidul comunist est-german (KPD). De atunci, ele i-au cumparat – cu bani împrumutati de la alte state bogate din Uniune (în special Franta si Marea-Britanie) – pe germanii din Est, prin gaselnita aducerii la paritate a marcilor vest-germane si est-germane. O carte într-adevar bine jucata. Scenariul s-a repetat peste tot, cu infime modificari: banane, portocale, haine ieftine de la turci si apoi de la chinezi... Un hold up generalizat asupra bogatiei colective pentru fericirea unor happy few ai regimurilor comuniste în faza terminala – iata dedesubturile marelui talcioc din Estul Europei!
Morbul era prezent de la început, înca de la caderea comunismului si din fazele pretinsei „tranzitii“, ca si cum modernitatea, ca dinamica sociala generala, fie ea comunista, capitalista, tiers-mondista n-ar fi ea însasi o vesnica tranzitie. La baza lui sta înca un cliseu produs de politologi, care, împreuna cu psihologii si sociologii, au încercat sa convinga oamenii ca de nefericirile în care se zbat sunt singuri vinovati. Astfel, daca un patron de întreprindere duce o politica obiectiva de stres si angoasare a angajatilor, de buna seama, e vina angajatilor – ei trebuie sa accepte situatia „obiectiva“ fara sa crâcneasca. Dar, în fond si la urma urmei, de ce obiectivitate e vorba aici, daca nu de aceea a subiectului-patron?! Daca esti trimis în somaj, atunci sociologul (specialist în acea disciplina abjecta numita sociologia muncii) va arata ca gresala e a muncitorului sau a angajatului fiindca nu s-a dovedit competitiv si trebuie reciclat. A lui e vina fiindca n-a fost capabil sa-si faca loc în mainstream-ul modernitatii!
Intrarea într-o noua faza a modernitatii n-a fost prevazuta, si recunoasterea acestei cecitati lipseste si ea, de obicei. Nimeni sau aproape nimeni nu-si pune singura întrebare care merita ridicata: de ce aceasta reducere a locurilor de munca e logic necesara în procesul de productie? Or, pentru toti -logii de serviciu (politologi, psihologi, sociologi, antropologi), întrebarea e deplasata, chiar nepoliticoasa, fiindca pune în lumina realitatea ca închiderea întreprinderii x sau y si disponibilizarile aferente nu au sens decât în logica profitului patronilor si, evident, nu în logica bunastarii angajatilor. Nu trebuie niciodata uitat (iar comunistii au uitat asta în frenezia alienanta a mirajului dezvoltarii tehnice): munca în productie si repetitivitatea pe care o implica aceasta nu sunt si n-au fost niciodata un destin, ci o teribila fatalitate.
Iata de ce muncitorilor în productie le trebuie protectie sociala si economica. Dar omiterea acestui adevar si instrumentele „stiintifice“ care legitimeaza aceasta „omisiune“ sunt singurele lucruri care îi intereseaza, de fapt, pe expertii UE. Asta vor ei sa importe si sa implementeze în statele ex-comuniste proaspat intrate în Uniune, dorind sa-i convinga pe intelectualii de la toate nivelurile (si ce usor a fost sa-i convinga!) ca poporul greseste daca nu accepta deciziile maestrilor de la cârma economiei mondiale.
Cetatenii simpli, în schimb, au înteles de aceasta data ca alegerile pentru Parlamentul European nu vor aduce nimic bun în viata lor, fiindca, de prea multa vreme, în sistemul democratiei reprezentative de masa, promisiunile electorale nu mai au valoare decât pentru cei care mai cred în ele. Or, în ciuda intensei masinarii publicitare (era sa zic propagandiste) care îi îndeamna sa voteze pentru realizarea unui viitor mai bun (versiune soft a „viitorului luminos“ din limba de lemn comunista), o reprezentativa majoritate a cetatenilor n-a mers la vot. Sigur, nu e asta o lectie pentru politicienii europeni care, si ei, batjocoresc fara rusine ideea de vot atunci când nu duce direct la partajul ciolanului. (Ca dovada: care au fost consecintele nu-ului francez, olandez si irlandez asupra Constitutiei Europene? Niciuna! De voturile Frantei si Olandei nu tinem cont, iar în Irlanda votam din nou!)
Dincolo de toate acestea însa, o schimbare autentica în interiorul acestui perimetru corupt e un cu totul alt deziderat. Prea îndepartat, din pacate, pentru a i se profila vreun orizont.
Traducere din franceza de Teodora Dumitru
Note: (1) Ne putem desigur îndoi de competentele acestor specialisti incapabili sa prevada nici pe termen foarte scurt cele mai probabile faze ale acestei crize. (2) Cf., coord. Bruno Drweski si Claude Karnoouh, „La Grande braderie à l’Est ou le pouvoir de la kleptocratie“, Le Temps de Cerises, Aubervilliers, 2005.