O întrebare pentru Kjell Espmark
articol aparut in Cultura, nr. 229 din 2009-06-25» cultura dialogului » accent
Autor: Angela Martin , Kjell Espmark
Angela Martin: Harold Bloom, în cartea sa „Canonul Occidental“, avanseaza ipoteza conform careia exista si posibilitatea ca un anumit scriitor sa-si invente predecesorii. Cum comentati aceasta ipoteza în contextul discutiei noastre anterioare pe aceasta tema?
Kjell Espmark, poet, eseist, prozator, dramaturg.
Este membru al Academiei Suedeze si al Comitetului Nobel pentru Literatura. Între 1998 si 2005 – presedinte al Comitetului Nobel
pentru Literatura. Din octombrie 2006, este prezent cu regularitate în paginile Culturii pentru a raspunde întrebarilor noastre în cadrul rubricii „Accent“.
Kjell Espmark: Teoria lui Harold Bloom privind relatia scriitorului cu predecesorii sai ne ofera un model alternativ apropiat de cel al dialogului. Potrivit punctului sau de vedere, expus mai cu seama în „The anxiety of influence“ (1973), poetul mai tânar, „efebul“ se afla într-o confruntare cu maestrul, raporturile fiind marcate de „anxiety“. E vorba, prin urmare, de o metaforizare mai agresiva decât reprezentarea raporturilor ca dialog. Bloom distinge sase moduri diferite de a-l învinge pe predecesor, începând cu clinamen, care înseamna o lectura gresita a textului anterior si sfârsind cu apophrades care presupune revenirea mortilor. În acest ultim caz, efebul îsi deschide pâna-ntr-atât textul poetului care îl precede încât avem impresia ca a scris opera predecesorului.
Ideea pe care o mentionati – anume ca scriitorul îsi inventa predecesorii – este în acord cu teoria unei lupte în scopul impunerii propriului text în fata celor precedente. Conceptia unei astfel de „inventii“ actualizeaza mai multe confruntari, îndeosebi tipul pe care Bloom îl numeste tessera, care înseamna si complement si antiteza. El nu împrumuta cuvântul din arta mozaicului, ci din stravechile culturi ale misterului, în care dintr-un ciob se putea reconstitui vasul. Efebul îl completeaza, asadar, pe predecesor care nu este atât de evoluat. Dându-i trasaturi noi, el îl inventeaza în parte. Dar si câteva dintre celelalte confruntari ajuta la „inventarea“ maestrului înaintas, precum bunaoara cea pe care Bloom o numeste daemonization : poetul mai recent se deschide unei pretinse puteri a predecesorului, o putere inexistenta în acesta. Dar si confruntarile mentionate, clinamen (lectura gresita) si apophrades – sugerând ca efebul a scris opera poetului anterior – contribuie la impresia ca poetul îsi „inventa“ maestrul. Aceste moduri diferite de „inventie“ a predecesorilor, sunt, neîndoielnic compatibile cu ideea de dialog. Problema e ca Bloom accentueaza atât de tare elementul de lupta si de angoasa, de parca ar fi vorba de doborârea maestrului mai batrân. Modelul de dialog – care nu exclude nicidecum animozitatea – subliniaza mai degraba faptul ca poetul vrea sa creeze în conditiile unui dialog inspirat cu înaintasii sai.
El vizeaza mai putin înfruntarea angoasata cu trecutul, cât rezultatul artistic al con-vorbirii. n