Provinciale
articol aparut in Cultura, nr. 229 din 2009-06-25» cultura revista revistelor »
Autor: C. Stanescu
Un amic mai tânar dar mult mai copt la minte si însurubat pâna-n gât în afacerile literare metropolitane îmi atrage amical atentia ca prea des îmi fug ochii spre revistele din provincie ocolindu-le pe cele centrale, din Bucuresti care va sa zica. Fie, primesc!, tânjesc dupa provincie si linistea ei patriarhala, sunt, ce mai încoace-încolo, un provincial ratat. Dar nu e, vorba dlui Val Gheorghiu, România o provincie a Europei, care si ea se simte provinciala fata de mareata America, noul Rasarit de unde ne vin toate luminile veacului de fata si pesemne ale tuturor celor viitoare?! Citesc, asadar, o revista provinciala din provincia România, revista „Saeculum“ de la Focsani, fondata acum opt ani de regretatul Al. Desliu.
În caseta citesc ca „Saeculum“, revista de cultura, literatura si arta, este editata de Vranpress Media si apare sub egida Consiliului Judetean Vrancea, al carui presedinte este Marian Oprisan, asadar unul din supranumitii „baroni locali“ de care au parte mai toate provinciile tarii. În aceeasi caseta, sub „baron“ sunt însirate câteva personalitati ce compun colegiul redactional si colegiul director: Irina Mavrodin, Irina Petras, Constantin Ciopraga, Fanus Neagu, Mihai Cimpoi, Radu Cârneci, Gh. Buzatu, Ioan Adam, Constantin Coroiu s. a. Ce sa faca aceste personalitati însirate sub „baron“? Sa refuze subventia – „pomanuirea“, cum ar zice ultraliberalul Caragiale care-i cerea ministrului Delavrancea sa-si ia mâna proteguitoare de pe destinele artei si literaturii nationale si sa le lase sa moara singure?! Sa se comporte cum s-a comportat o distinsa poeta pe la începutul anilor '90 pretinzând ca donatia unui „baron“ constând dintr-un pian pentru Ateneul Român trebuie refuzata cu mânie elitista sub cuvânt ca, provenit din bani necurati, de sub clapele pianului ar curge sânge în loc de muzica divinului Mozart?! Nemaivorbind de pudibonderia filistina ce se ascunde în dosul unui astfel de acces de demnitate: câti dintre cei cu care miliardarii europeni au ridicat fundatii azi celebre si pe unde s-au perindat sute si mii de artisti celebri sunt bani „curati?! Exista bani curati?! Banii se fac cum se fac: în subsolul averii marilor miliardari „generosi“ sta aproape fara exceptie „crima“ primului milion. Esentiala, destinatia banilor mai rascumpara ceva din „crima“ originara. E cinic dar strict autentic: prototipul îl ofera Fundatiile Krupp. Restul sunt vorbe… Ne întoarcem mai linistiti în provincie, la Focsani, unde apare buna revista „Saeculum“. Între colaboratorii revistei dam constant de nume de prim rang ale culturii si literaturii române. Astfel, în numarul 3 din 15 aprilie 2009 prozatorul D. R. Popescu semneaza un splendid eseu intitulat „Epistola catre englezi“. „Englezii“ sunt… Victor Rebengiuc si Mariana Mihut. Dramaturgul nostru i-ar „vedea“ pe acesti mari actori în Hamlet si, respectiv, Ofelia din piesa lui Shakespeare: „Prima scena în care îl vad pe Victor Rebengiuc stralucind în Hamlet este atunci când printul se desprinde usor de însotitorii sai si nu scoate câteva clipe niciun cuvânt ascultând uluit salvele de tun trase în cinstea ospatului regal! E o tacere asurzitoare…“ Asurzitoare – pentru ca salvele de tun si bucuria galagioasa a ospatului regal nu izbutesc sa stinga în urechile printului ecoul fratricidului, al crimei pe care vor s-o acopere. Printul care de toate se îndoieste – stie. E trimis apoi de regele ucigas în Anglia, împreuna cu fostii sai colegi, Rosencratz si Guildenstern, purtatorii scrisorii ucigase. Traind în îndoiala, Printul are iarasi – scrie D. R. Popescu – „o presimtire, intuitie colosala! De ce trebuia ca el sa fie însotit în corabia spre Anglia de cei doi fosti prieteni, deveniti între timp, fluierele-flautele, slugile regelui Claudius?“ Ros de îndoiala, Printul dejoaca asa cea de-a doua crima pusa la cale de Claudius prin epistola catre englezi purtata de „prietenii“ lui Hamlet: „Astfel epistola ucigasa îsi îndeplineste rostul: cei ce o înmâneaza anglicanului mor, dar nu moare cel ce era harazit mortii de catre Claudius“. Dupa ce descopera în „Persii“ domnului Eschil un veritabil protocronism al episodului cu epistola ucigasa din Hamlet, D. R. Popescu îsi justifica astfel optiunea pentru Rebengiuc în rolul lui Hamlet: „Repet: mi-ar placea sa-l vad pe Rebengiuc jucând rolul Printului. Niciodata nu e prea târziu. Genialul Laurence Olivier nu parea îmbatrânit în rolul Printului, desi o îmbatrânire prematura e posibila în rolul tânarului danez. Olivier avea fata palida, privirea nesigura uneori, pronuntia sugrumata, gâfâita sau isterica – de atâtea îndoieli ale mintii care-l macinau. Dar nu era un anemic, cum nu era nici primul interpret al Printului pe vremea când domnul Shakespeare juca rolul Duhului. Nu, întâiul interpret era, se zice, dolofan, ca sa nu spunem grasan. Oricum, un barbat
puternic în toate cele, sportiv! Victor Rebengiuc sunt sigur ca ne-ar propune un Hamlet în valori absolute. Cu forta, cu humor – da, da, multe replici cheie pot fi rostite cu ironie, nu doar bocite, într-o ragusita, dârdâita si teatrala lamentare (aluzie stravezie – n.n.). Marile întrebari ale lumii Hamlet si le pune în mintea sa stralucita, îndoindu-se. De aici vine si paloarea sa, nu din neoxigenarea creierului (…) Marile scene interpretate de Rebengiuc în rolul lui Hamlet ar fi cele ale meditatiei în tacere.“ În viziunea sa, spune D. R. Popescu, introducând un surprinzator happy end în piesa lui Shakespeare, „as încheia spectacolul altfel. Ne-ar face placere ca în ultimele clipe ale vietii sale, Printul, glorificând, prin marturisirile sale fata de Horatio, Prietenia, s-o vada… s-o viseze aparând pe Ofelia. Ar fi vorba de o împacare în moarte, dincolo de moarte. Îmbracata în alb, plina de flori, eventual murmurând un rând din scrisorile de iubire ale Printului, ea l-ar ierta. De ce nu? O nunta în vis, simbolica, împlinire dincolo de lumea de aici cazuta din tâtâni, un triumf al Iubirii. De ce nu?“ O nunta în cer, ar zice Mircea Eliade: De ce nu?!
În acelasi numar al revistei „Saeculum“ Hamlet-ul lui D, R. Popescu, marele actor Victor Rebengiuc sta de vorba cu Lucia Daramus: „Vorbind despre noi, arta româneasca este capabila sa tina piept si sa se bata de la egal la egal cu arta europeana, slava Domnului. Exista atâtea exemple si atâtia oameni recunoscuti în lume, a caror opera este remarcata si iubita în întreaga lume, asa ca nu exista niciun fel de ruptura, de respingere… Noi facem parte din cultura europeana… exista multi scriitori si creatori autentici care se pot impune prin opera lor. De ce sa nu venim cu ce avem de apreciat?! Marin Preda… romanele lui sunt extraordinare, trebuie sa stim doar cum sa-l scoatem în lume, ca despre asta e vorba. Într-o ecranizare dupa unul din romanele lui am jucat si eu. Pe Marin Preda l-am si cunoscut, însa nu pot avea aprecierile lui despre ceea ce s-a întâmplat în film pentru ca murise. Rebreanu, sa nu-l uitam. Sunt multi scriitori români care au ce spune prin ceea ce au scris.“ Optimist si rational în vederile sale, marele actor este – cum observa si D. R. Popescu – un lucid, nu un „trairist“, un constructor, un, cum spune el însusi, „meserias„: care n-are voie sa se lase „manipulat“ de talent, respectiv, „manipulat de complexitatea personajului, a mastii, indiferent de cât de mare este masca asumata. Actorul este si el un meserias. Nu, nu pot sa spun ca dupa ce am terminat cu personajul as intra în drama lui, în personalitatea lui, nu, nu exista asa ceva. Exista actori care se arata coplesiti de efortul lor, de traire, pastrând înca pe umerii lor o greutate. Astea sunt fite. E un lucru greu actoria, dar asta nu-ti zdruncina mintea. Trebuie sa cunosti sufletul omului, trebuie sa cunosti putina psihologie, cultura, multa cultura si talent.“ Cu talentul sau si cu o cultura, „multa cultura“ a carei absenta le „zdruncina“ mintea altora, Victor Rebengiuc i-a „scos afara“ pe Rebreanu în „Padurea spânzuratilor“, pe Marin Preda, facând un rol magistral în Ilie Moromete din filmul memorabil al lui Stere Gulea. Scena, monumentala, în care în statura actorului din „Morometii“ mi s-a parut ca-l zaresc pe îngânduratul, lucidul Hamlet al lui D. R. Popescu este urmatoarea: spre sfârsitul filmului – si al lumii! –, coplesit de îndoiala si nedumerire, Ilie Moromete-Victor Rebengiuc se rasuceste greoi si întoarce spatele casei, satului si lumii, pasind pe o podisca subreda si trecând din batatura istorica a unei lumi scoase din tâtâni catre o gradina mitica si amurgita ce poate fi, la fel de bine, Paradisul sau Infernul chinuitului si lucidului personaj. Ca un Hamlet rural, Moromete-le întruchipat acolo de Victor Rebengiuc îsi „joaca“ marea lui iesire din scena, dupa care poate rosti, ca varul din Danemarca, „restul e tacere“. Într-o viziune optimista Ilie Moromete va regasi în Paradisul unde se pierde trecând peste podisca Poiana lui Iocan, cu alde Cocosila si Tugurlan. Însa e putin probabil ca ratiunea lui treaza sa nu-i reteze iluzia, facându-l a se îndoi, iarasi si iarasi, de o asemenea viziune paradisiaca si pierzându-si astfel ambiguitatea esentiala ce-l defineste ca pe un mare erou si personaj, supus tuturor întrebarilor si îndoielilor.