Sari la conținut

Rusinea si orfanii comunismului

articol aparut in Cultura, nr. 229 din 2009-06-25
» cultura editorial » editorial
Autor: AUGUSTIN BUZURA
A mai trecut o saptamâna bogata în aberatii. A venit iarasi rândul învatamântului care, se subîntelege, trebuie din nou reformat, asa cum de altfel s-a întâmplat în fiecare an din cei douazeci de dupa Revolutie. Acum e nevoie „sa facem ospatari, sa facem ce ne trebuie – ne-a îndemnat parintele natiunii. Noi facem filosofi si aia neîncadrabili în câmpul muncii cu usurinta“. Pomenisem într-unul din ultimele editoriale replica lui Ceausescu de acum exact o jumatate de secol, care ne aducea la cunostinta ca noi – pe atunci studenti la Medicina, Conservator si Arte plastice – nu producem nici otel, nici lapte, nici pâine, prin urmare, patria si Partidul se pot lipsi de noi. Astazi, se pot lipsi de filosofi. Cu câteva mici exceptii, fireste. Ce nu stii, cauti pe Google. Totul este sa înveti cum sa intri pe el. Sunt însa numeroase adevaruri si nuante ale acestora, care nu pot fi gasite pe „goagal“, vorba unui alt vârf politic al momentului. Printre ele, unul foarte trist si anume ca, în epoca postrevolutionara, multe cuvinte au fost golite de sens, nu mai înseamna nimic sau aproape nimic. Din limba de lemn a „epocii de aur“ au fost transferate imediat în limba de lemn „europeana“ pe care au învatat-o numerosii papagali politici de astazi. Caci însusirea ei nu cere niciun efort intelectual. În ierarhia cuvintelor „expirate“, vidate, un loc de frunte îl ocupa rusinea. Cui îi mai pasa de ea? Degradarea inadmisibila a învatamântului, marginalizarea culturii, infantilismul politicienilor si altele din aceasta paradigma ar putea duce la concluzia gresita ca unde nu-i cultura, nu e nici rusine. Din pacate, lucrurile nu stau chiar asa. Contributia oamenilor de carte la disparitia acestui sentiment a fost, din pacate, decisiva. Odata cu Revolutia, mi-am dat seama ca au venit la putere vinovatii. Adica tocmai cei ce, în adâncul lor, se simteau vinovati ca au tradat, ca si-au compus biografii false, ca si-au ucis Binefacatorul, adica tocmai modelul – cel pe care, în realitate, îl invidiasera. Cei ce înainte luptasera cu adevarat, cei ce refuzasera sa se predea fara lupta erau obositi, aveau nevoie de o pauza de respiratie. Fara a-si putea închipui ca pentru multi ani de atunci înainte îsi vor pierde pozitiile. Vinovatii i-au adus cu ei pe incompetenti, pe veleitari, adica pe cei ce nu puneau întrebari si acceptau sa repete fara scrupule întrebarile si raspunsurile ce li se sopteau. Cei ce nu reusisera sa se afirme prin opere sau prin fapte de curaj, aveau la dispozitie, pentru a-si satisface vanitatile, politica, televiziunile, tribunele diverselor partide. Asa se face ca frustrarile au izbucnit cu zgomot si cu violenta unui tunami caruia nimic nu i-a rezistat. Orfanii comunismului care, daca ar fi trait Raposatul, ar fi devenit membri în Biroul Politic al P.C.R.,, s-au transformat peste noapte în anticomunisti cu patalama, ba chiar într-un fel de procurori nationali; turnatorii, pâna sa fie descoperiti, vânau în delir turnatori; hotii strigau hotii, iar fostii comunisti si-au luat în grija tocmai tara pentru a o apara de raposatul comunism. Pentru a o apara nu de foame, nu de somaj, nu de incultura, ci de un sistem politic care si-a dat deja, în întreaga Europa de Rasarit, obstescul sfârsit depasind chiar previziunile „specialistilor“. Am devenit, asadar, lumea celor ce striga mai tare, lumea celor ce întretin ura si prostia. Cine nu se supunea – si nu se supune! – acestei secte care nu poate rezista decât în grup, în haita, este diabolizat. Nici vorba de dialog, de convingeri, ci de culpabilizare, descalificare, desfiintare. Si, multi, derutati sau înfricati, nu s-au opus când valorile adevarate au fost înlocuite de marionete, de nulitati cu pretentii. Dar si mai trist îmi pare faptul ca o parte din intelectuali s-au pus în slujba prostiei si procedeaza de parca n-ar sti pe cine servesc, angajându-se pe post de spalatori de imagine, bine sponsorizati, desigur.

Se stie, meseria pomenita este straveche si e inimaginabil pâna unde pot reusi sa se umileasca, de dragul unor avantaje, acesti profesionisti ai cersitului de favoruri. De la Prodromii din Bizant la cei de pe vremea lui Francisc I, „meseria“ a cunoscut suisuri si coborâsuri, dar nu foarte mari. Regele francez  a  introdus printre demnitati – cum spune Rath-Vegh – si pe aceea de purtator, la propriu, de scaun gaurit (porte-chaise d'affaires). Demnitarul regal era îmbracat în uniforma, purta decoratii si sabie, iar daca regele nu avea nevoie de diverse purgative, era rasplatit cu daruri deloc neglijabile. Spectacolul desfasurat în fata  unui numeros public, a fost îngradit pe vremea lui Ludovic al XIV-lea. Regele nu accepta sa-i fie alaturi în asemenea momente de mare intimitate decât printi si printese de sânge, ministri, mari demnitari si, desigur, Madame de Maintenon! Iar pentru ca ridicolul nu ucide, Printul de Maine, de numai 14 ani, a dorit sa intre în Academia Franceza  în urma mortii lui Corneille. Adunarea ilustra l-a însarcinat pe Racine sa-i comunice printului raspunsul lor: „Chiar daca n-ar fi vreun loc vacant, nu exista membru al Academiei care sa nu moara fericit spre a-si ceda locul ilustrului print“. Candidatul, fireste, s-a retras, respectând sugestia tatalui sau, caci, în acel îndepartat ev, unii parinti erau mai putin ambitiosi în privinta viitorului odraslelor lor. Scaunul mai mult sau mai putin gaurit precum si adulatia penibila  fata de cei din vârful ierarhiei politice au si la noi adepti ferventi si datorita lor nerusinarea nu are limite. Oricum, tara produce cu prioritate nu numai  salvatori si reformatori, ci si suporteri ai acestora care, se întelege, au dus-o si o duc de râpa din simplul motiv ca nu stiu, nu pot sau nu sunt capabili sa spuna nu decât foarte târziu, când nu se mai poate face nimic. Iar apoi, asa cum spunea Machiaveli, „cel care înseala îl va gasi întotdeauna pe cel care se lasa înselat“. Importam cam tot ce se poate importa sau tot ce produceam în exces cu nu prea multi ani în urma. Avem minti luminate care onoreaza mari centre de cercetari din lume. Au plecat din tara pentru a se realiza, asa cum au facut-o si meseriasii de toate categoriile. Am ramas, dupa ce am vândut tot ce se putea vinde, cu reformatorii care habar nu au cum ar trebui reformate domeniile despre care vorbesc. Si, desigur, cu cei pe care i-au împiedicat vârsta sau lipsa de curaj sa-si ia lumea în cap. Suntem la punctul cel mai de jos al imaginii noastre în lume. Cred ca, practic, nu mai avem ce pierde fiindca ne lipsesc tocmai filosofii. Cu alte cuvinte, cei care sa ne îndemne sa privim altfel omul decât ca pe o banala unealta de vot, caci, asa cum spunea Pessoa, „toti oamenii sunt exceptii ale unei legi care nu exista“. Avem pantofari, tinichigii chiar mai multi decât am putea crede. Si asta se vede din politica. Si, desigur, ospatari care asculta doar comenzile de la Bruxelles.