Strada
articol aparut in Cultura, nr. 228 din 2009-06-18» cultura urbana »
Autor: CONSTANTIN STOICIU
O alta lume, dar totusi aceeasi, la fel de bine cunoscuta ca si cealalta de indata ce avionul a aterizat. Inimitabila flecareala romaneasca la telefon, invariabil continuata si terminata cu „pa, te pup, hai bine, pa, te pup“, plimbaretele pe tocuri inalte care au dat o fuga la Paris, barbatusi cheli, barbatusi cu parul intepenit in smocuri, barbatusi cu tacalii, domni si doamne in costume, rochii, taioare si pantofi care n-au fost niciodata la moda, afaceristi de varste amestecate cu aceeasi expresie de constipati, cupluri in sorturi si posete negre de turisti pe pantecele proeminente, vamesi melancolici, taximetristi care susotesc ca niste vanzatori de droguri taxi, taxi – sunt, de buna seama, acasa, in Romania si oboseala nesfarsitei calatorii peste mari si tari dupa ce un avion din aceeasi serie cu cel cu care am zburat a disparut fara urma imi domoleste emotia reintoarcerii.
Am o ora de asteptat si ma retrag pe terasa cafenelei grecului englez Costa, dovada probabil ca romanii nu mai stiu nici cafea sa faca si, aviz scepticilor, ca suntem bine merci in Europa, nu ne ascundem si chiar facem alegeri pentru parlamentul acestei mari iluzii democratice. Tinerelul caruia i-am vorbit in romaneste imi raspunde in engleza locului, se dezmeticeste, lasa ceasca pe masa si se bate taraneste peste gura: „Uit dracului si limba!“.
Cerul patriei e senin si-l contemplu oarecum surprins ca nu da niciun semn ca recunoaste in mine un ratacit in lume ros de nostalgii, de regrete si de indoieli. In urma cu o noapte, aveam sa citesc, s-a dezlantuit si amatorii de catastrofe au sarit cu tot entuziasmul pe ocazie. Doua zile mai tarziu, un post de televiziune si-a facut datoria sa reaminteasca specificul vulcanic al Romaniei si sa-si puna intrebari latrate (absolut stupefiant cum reusesc tinerele si pieptoasele cititoare de stiri sa maltrateze ceea ce pe vremuri se numea dulcea limba romaneasca) despre sansele de a ramane in picioare ale noilor constructii cu ziduri de sticla la viitorul si apropiatul cutremur.
Pana una alta cutremurele se produc aiurea si strazile bucurestene sunt tot acolo unde le-am lasat cu un an in urma. Masinile sunt tot pe aceleasi trotuare denivelate, s-au mai inchis ceva magazine, s-au deschis altele, s-a mai construit ceva pe o bucata de pamant inghesuita intre case mai vechi, s-a mai latit o reclama stupida ici si colo, s-au inchis si s-au deschis alte restaurante si cafenele, frenezia isterica a strazii deruteaza, uneori chiar sperie, ai zice ca atunci cand nu-si pierd vremea pe o terasa sau in picioare, la o bere, locuitorii Capitalei fug nu se stie unde si de ce pentru tot restul tarii.
Ca si marele cutremur, criza este asteptata cu atata resemnare glumeata si cu atata improvizatie guvernamentala si prezidentiala ca poate Europa, Statele-Unite, Occidentul se vor indura s-o opreasca la granitele tarii unde au fost inventate absurdul si grotescul politic si civic.
Nimic deocamata de facut, am nimerit cum nimeresc de ani si ani in plina vara, anotimp sacru al indolentei traditionale, al hahaitului din orice si din nimic, al curiozitatii nesatioase pentru ce-a mai facut si a mai dres lumea buna, „clasa de mijloc globala, bogatii“, cum se zice nuantat la revista: cutarica, fost ginere al unui personaj politic inventat si adulat pana de curand de cativa grijulii cu rostul si bunastarea lor in tara, si-a oferit o a patra nevasta, daca nu cumva ea si l-a oferit, un altul care a zapacit candva planeta la televizor cu pulovarul sau rosu de revolutionar a pus si el de o nunta cu o tinerica pe proprietatea amicului ce-a stors cu sudoarea fruntii miliarde din petrol, mai multe vedete de sex amestecat s-au „transformat estetic“ de sus pana jos…
Bat strazile din buricul targului si, din loc in loc, regasesc cersetorii de anul trecut: o batrana asezata pe un scaun pliant, la picioarele ei somnoleaza un caine, pute oribil a urina si a jeg; un barbat tanar cu picioarele intinse pana in mijlocul trotuarului ce se bataie amarnic bolborosind o rugaciune; un taran stirb care sprijina acelasi zid putrezit si intinde trecatorilor cateva linguri de lemn; femei doborate de ani si de mizerie care zac pe treptele de la intrarea unei biserici.
Mi-a luat totdeauna ceva timp inainte de a ma reobisnui cu strada bucuresteana, o saptamana, doua, la capatul carora obscenitatile le iau drept schimburi galagioase de amabilitati truculente si mirosurile dezagreabile o sensibilitate personala ce m-a insotit si ma insoteste in capitale si mai rasarite ale lumii. Ceea ce nu pot sa impiedic cu niciun chip sunt ghionturile grabitilor si placerea sadica a soferilor de a frana la un pas de mine atunci cand indraznesc sa traversez pe celalalt trotuar.
Nu-mi amintesc daca asa era si pe vremuri, dar atatea s-au schimbat de atunci ca s-ar putea ca memoria sa-mi joace festa idealizarii unui Bucuresti parasit de prea multa vreme si regasit prea rar si poate prea superficial pentru a-i gusta pe deplin indoielnicul farmec oriental si maimutareala occidentala. Ma intreb totusi unde in lume, la o incrucisare de strazi, un motociclist trantit la pamant de o masina care a trecut pe rosu si azvarlit la cativa metri, se ridica sprinten si striga cu o perplexitate totala: „Ce ti-am facut eu, nene, de dai in mine?“.
(7 iunie 2009)