&a350;uvita oglindita în cupa
articol aparut in Cultura, nr. 228 din 2009-06-18» cultura sportului » psihologia cotidianului
Autor: VALENTIN PROTOPOPESCU
Nadal a pierdut, Federer a câstigat, în definitiv nimic nu mai conteaza acum! As fi dorit sa-mi încep altfel interventia din aceasta saptamâna, dar realitatea tenisistica a momentului nu-mi lasa prea multe posibilitati la dispozitie! Asa ca ori e laie, ori e balaie, n-am de ales...
Roger Federer a câstigat, în fine, dupa patru ani de opinteli mai mult decât penibile (pentru „cel mai mare jucator din istorie“, dupa cum afirma unii fanatici sustinatori ai elvetianului!), Cupa Muschetarilor. În 2005 l-a eliminat, dupa patru seturi în semifinala, Nadal, între 2006 si 2008 nas i-a fost în finala acelasi tenisman spaniol, ultimul set din runda ultima, pâna în acest an, fiind un normal 6-0 pentru maiorchin. Abia în 2009, profitând de eliminarea surprinzatoare si prematura a primilor doi jucatori pe zgura ai lumii, Rafa si Nole Djokovici, Federer a triumfat la Porte d'Auteuil. Prima sa victorie la Paris, indiferent ca e vorba de outdoor sau indoor. Evident, dupa ultima minge, una fara probleme în fata caraghiosului suedez Robin Soderling, Fererer a lacrimat. Ne obisnuise cu asemenea gesturi lipsite de eleganta de ceva vreme, caci si la înfrângere (vezi Roland Garros si Wimbledon 2008, Aussie Open 2009), si la victorie (Flushing Meadow 2008), sportivul din tara vacilor vopsite în rosu si alb îsi luase obiceiul sa doneze lacrimi posteritatii efemere a court-urilor. Jenant si rizibil, Rodger i-a învins (cu dificultate) pe toti cei mici, lacrimând de parca l-ar fi apucat pe Dumnezeu de un picior...
Sigur, toata admiratia si tot respectul pentru cel care, aidoma lui Donald Budge, Fred Perry, Rod Laver, Roy Emerson si André Agassi, izbuteste sa câstige toate cele patru turnee de Grand Slam. Federer a devenit unul dintre cei handsome six ai istoriei tenisului. Parca însa as fi preferat sa o faca dovedindu-l pe rege în finala, nu pe caricaturalul viking care si-a epuizat întreaga munitie pe parcursul turneului parizian, neizbutind sa-l deranjeze nici cu o floare pe labilul elvetian. Categoric, Roger nu are nici o vina ca Rafa si Novak au ajuns epuizati fizic si nervos la Paris. Ca el însusi a avut un sezon de tot rahatul, pâna la Mutua Madrileña, în vreme ce ceilalti au transpirat serios în lunile din urma. Norocos chiar si atunci când lovea într-o veselie cu rama, campionul din Tara Cantoanelor a câstigat nu atât din pricina calitatii jocului sau, cât mai ales datorita lipsei din competitie a marilor sai rivali. Însa parca mai bine mai târziu decât niciodata, nu?
Oricum, nu de grija lui Federer nu pot eu sa dorm noaptea. Sincer, sunt extrem de angoasat cât priveste destinul pe durata scurta al (înca) numarului unu mondial, Rafael Nadal. Ibericul a declarat forfait la Queen's Club, London, acolo unde avea de aparat titulul cucerit anul trecut si 250 de puncte ATP. Competitia, desi minora în ceea ce priveste calibrul, constituia un excelent prilej de rodare a jocului pe gazon în vederea Wimbledon-ului. Mai nou, Nadal si staff-ul sau au declarat ca pâna si participarea la All England Club este pusa sub semnul întrebarii din pricina tendinitei rebele la genunchi a maiorchinului. Asta este cu-adevarat o veste proasta. Pentru ca daca Nadal pierde cele 250 de puncte ale Queen's-ului, plus cele 2000 ale Wimbledon-ului, iar Federer va câstiga, hai, nu la Halle, ci doar la All England Club, atunci este clar ca în august vom asista la schimbarea liderului ATP – deoarece, în clipa de fata, distanta între cei doi este de doar 2070 puncte.
Sper din tot sufletul ca sportivul iberic, Tony Nadal, unchiul si antrenorul lui, ca si întreaga lor echipa tehnica sa analizeze extrem de serios cauzele epuizarii mai ales nervoase care l-au determinat pe campion sa cedeze în fata unui jucator pe care, în conditii obisnuite, nu prea ai cum sa-l iei în serios – Robin Soderling, cel care s-a chinuit si cu Victor Crivoi al nostru în turul doi de la Foro Italico 2009. Pot sa accept si sa înteleg o retragere masiva de pe scena a lui Nadal, daca ea este facuta aidoma unei refugieri strategice în scopul unei reveniri furibunde si devastatoare. Daca Rafa este acum aidoma unei fiare care s-a retras în bârlog ca sa-si linga ranile, atunci e ok. Important e sa înteleaga ce s-a întâmplat si sa traga concluziile cele mai realiste cu putinta. Decisiv este sa gaseasca solutiile optime pentru a izbuti sa revina si sa-si continue cursa ascendenta cu care ne-a obisnuit de cinci ani încoace. Daca nu, atunci mai bine, vorba lui Nadal însusi, „sa se duca la pescuit cu barca personala“.
Cât priveste Wimbledon-ul, favoritul meu nu este acest jalnic „cel mai mare jucator al tuturor timpurilor“ Roger Federer, ci britanicul Murray, care cred ca va deveni primul insular de la Perry încoace care va ridica deasupra capului Cupa Reginei. Probabil ca daca Rodger n-ar fi atât de preocupat cu digerarea neasteptatului sau triumf parizian si cu fantasma doborârii recordului de 14 turnee de Mare Slem detinut de Pete Sampras, l-as fi considerat principalul favorit. Asa însa, daca Nadal nu vine la Londra, atunci Andy Murray, care este un as al jocului pe suprafete rapide si un nas categoric al elvetianului (din ultimile cinci partide, consecutiv cele patru de la urma i-au revenit scotianului, atât indoor, cât si pe hard), are prima sansa de a câstiga. Pâna atunci, sa-l lasam pe Fedexpres sa-si savureze triumful la care viseaza de un cincinal. Si sa speram ca aceasta va fi o lectie din care sârguinciosul Nadal va învata ceea ce trebuie...