Spatiul public, privatizat între sublim si ridicol (la Bucuresti)
articol aparut in Cultura, nr. 228 din 2009-06-18» cultura antropologică »
Autor: Radu Comsa
Spatiul public e o tema pe care se poate visa frumos sau care se poate digera pasnic între trei mici si-o bere. Sângele fierbinte ne obliga, nu putem lasa strazile pustii pe soare ca-n Europa septentrionala, e musai sa ne uitam în stânga între doua vorbe despre dama din dreapta. În spatiul public de dincolo de gard, sângele nostru fierbinte pastreaza terasa sub dud la fel de importanta ca pe vremea lui Mitica (la fel ca multe alte lucruri si cutume, de altfel). Doar scaunul Thonet de fag curbat la abur (modelul nr. 14, neaparat) a fost înlocuit de scaunul de plastic alb (precis acrilonitril-butadien-stiren) . Ambele la fel de perene si valoroase în functia lor umila.
Spatiul public este subiectul anului 2009 în arhitectura. Tema centrala a recent încheiatei Anuale de arhitectura, spatiul public este chiar acum subiectul fierbinte care renaste discutia de arhitectura. Nu e atât de important titlul discutiei, de exemplu cel de urbanologie (titlul unui colocviu la MNAC în primavara), importanta e ubicuitatea temei si adâncimea abordarii. Agresivitatea orasului asupra pietonului e devoalata pâna în aspectele ei subliminale. Solutiile afisate pe pereti în prezentari ametitoare prin contemporaneitatea lor sunt forfecate în argumente încrucisate sau fotografiate pe tacute de studenti. Între alte evenimente, la Institutul Cultural Român a avut loc pe 18 mai dezbaterea „Privatizarea spatiului public“, iar pe 22 mai, în Sala Frescelor a Universitatii de Arhitectura si Urbanism „Ion Mincu“, a avut loc o conferinta despre spatiul public contemporan organizata de prof.dr. arh. Augustin Ioan în parteneriat cu Centrul de Cultura Contemporana din Barcelona.
Efervescenta ideilor si atitudinilor e remarcabila, la fel si anvergura recenta a demersului, dar partea adversa – pastratorul de stampila la primarii – are deocamdata terenul câstigat. Pentru ca bugetul trebuie bifat rapid si în tacere, fie el cu borduri farâmicioase sau cu ursi polari vecini cu palmieri în agonie. Pe acelasi principiu, al îndeplinirii planului cincinal, apare o chestie în Piata Natiunilor Unite placata cu faianta de baie calitatea a II-a, care plesnitu-s-a bine la primul ger. În Sectorul 2 primarul Ontanu verniseaza expozitii de Belle-Arte în ograda proprie (unicul întâi-statator cu asemenea har) si în acelasi timp cultiva lalele de inox la proxima intersectie. Culmea e ca nici un ilustrissim reprezentant al culturii capitalei nu pare deranjat de oximoronul pendularii între sublimul expozitiei despre Memorialul de la Sighet la Obor si ridicolul avionului sovietic din Colentina.
Tot un buget bifat a facut ca, la Universitate, statuia lui Mihai Viteazu sa fie anihilata vizual de un stâlp indicator ce te îndruma spre Urziceni (via Colentina, adica spre avionul de stropit recolta). Statuia, monument absolut pentru toti bucurestenii, fie ei nationalisti, tatuati, plictisiti sau rataciti, pare sa-si fi gasit umilinta suprema în anul 2009, al anualei de arhitectura având ca tema spatiul public.
Alta resursa de ridicol e sportul administrativ al suitului scroafei în copac. De exemplu gimnastica legata de Lipscanie, rebotezata impersonal „Centrul Istoric“ – probabil asa suna mai bine urechilor de lemn. Daca durata lucrarilor e doar subiect de presa de investigatie, fanfaronada cu pivnite lasate la vedere ca un altar pentru zei antici e de un ridicol absolut, Cristuru Secuiesc e mai bogat în vestigii curat-medievale si mai atent cu bugetul municipal.
Motivul pentru care ridicolul bate de departe sublimul la Bucuresti nu tine neaparat de ciupeli de consiliu, e mai degraba o consecinta imediata a indiferentei generale. Cocoasa de bitum uitata de asfaltatori în coltul lui Mendeleev, lânga fostul ceasornicar, a fost trecuta cu vederea chiar si de sectorist pâna la scrântirea propriei glezne. Eventual înjurata printre dinti si cam atât. Activismul exista, dar e penalizat de o rapida cadere în derizoriu, în care petitiile devin lamentari pentru readucerea trasurilor pe Calea Victoriei. Chiar si în aceste conditii, activistii au reusit sa opreasca potcovirea Ateneului cu blocuri de birouri, renuntarea lui Videanu fiind un precedent exceptional , bun de folosit în viitor.
Pe fondul indiferentei, cam oricare spatiu public e usor de privatizat si-n afara primariilor, iar arivismul posedantului atinge culmile cele mai fine ale culturii românesti. Imediat dupa ce a primit sediul (cumparat special de primarie de la fostul proprietar), UNITER-ul a început, tot pe tacute, sa taie copacii din gradina imobilului primit gratis spre folosinta si pastrare, imobil aflat într-o zona protejata. Peste o luna a aparut o cârciuma în toata regula, declarata spatiu public pentru actorii plictisiti si ajutor pentru actorii nevoiasi – asta ramâne de vazut, pentru ca afacerea pare arendata altora în scopuri foarte lucrative.
PS. Am simtit nevoia sa pun în mod expres localizarea „la Bucuresti“ în subtitlu pentru a nu fi nedrept cu spatiul public din România în integralitatea sa. Timisoara sau cetatile transilvane sunt de mult timp aproape de trecator. La Iasi, Sala Atelier a Teatrului National, proiectata de Angelo Roventa, e un monument de inteligenta si atentie, ca un perfect intermezzo de necesitate în viata urbei cu pedigree cultural. Doar la Constanta spatiul public se viseaza peninsula levantina si se trezeste între aceleasi balarii.