Pui de napârca
articol aparut in Cultura, nr. 228 din 2009-06-18» cultura antropologică » Barca lui Noe
Autor: MARIA ELLIS
E sâmbata dupa-amiaza, devreme, pe la ora trei, când caldura ajunge la apogeu vara. Oamenii umbla cât mai putin pe strada si atunci încercând sa prinda cât mai multa umbra, pe sub copaci sau garduri sau umbrele colorate de la terase.
În piata Foisorului de Foc baietii de la saormerie stropesc cu apa trotuarul, încercând sa racoreasca putin aerul îmbâcsit. Se amuza strasnic pe seama unuia dintre ei care le povesteste ceva, nici nu conteaza ce, fiindca par cu totii ca ar râde si de un deget ridicat în aer daca peste el ar sufla putin vânt sau daca i-ar face sa uite de caldura.
Peste drum, în diagonala, câtiva oameni asudati asteapta troleul în dreptul Spitalului de Ortopedie. Pe poarta mai iese câte un bolnav, în pijamale, ca sa fumeze o tigara si sa mai schimbe câte o vorba cu portarul. La colt, în capatul trotuarului, o tiganca manânca seminte asezata pe un scaun lânga ghereta alba ce se vrea stand de flori si citeste o revista de scandal. Florile se vestejesc usor în galeti de apa de zece litri.
Peste dum, fata în fata cu statia de autobuz, se vad geamurile limpezi si perfect curate ale farmaciei, în care nu se vede nimic si nimeni miscând, desi e deschis si acolo au si aer conditionat. Doar deasupra usii pâlpâie agresiv, pe linia orizontala a crucii verzi luminate fosforescent ce semnifica „farmacie“, un termometru rosu ce arata mult peste treizeci de grade Celsius.
Foisorul pare a fi singurul netoropit cumva de caldura. Nu e nici batrân nici tânar ci, mai degraba, o cladire în floarea vârstei ce poate duce cu mare usurinta variatii de temperatura foarte mari. El pare a fi si stâlpul de rezistenta al peisajului în care parca nu se misca nimic.
Într-un final apare în sfârsit troleul. Opreste în statie, oamenii se urca si omida o porneste din nou. Abia atunci, în câmpul vizual eliberat, se vede venind sprintar în urma lui, calare pe o bicicleta, un barbat. N-ai cum sa nu-l vezi pentru ca de spatele seii, sau poate pe portbagaj, are fixata o sârma ca o antena ce sta batoasa în sus, depasindu-i capul cu vreo jumatate de metru. De ea atârna o cârpa alba, ca un steag medieval, taiat în V pe latura libera. Pedaleaza cu sârg, trecând intersectia, zumzaind pe lânga portarul spitalului si pe lânga bolnavii care se uita la el mirati, oprindu-se lânga saormerie.
Baietii din spatele tejghelei încep sa-si dea coate, simtind rost de ceva râsete. Barbatul e echipat ca un sportiv… poarta un sort cam scurt, care pe alocuri îi cam lasa sa se vada lenjeria si-i dezvaluie aproape pe de-a-ntregul picioarele foarte albe. Are o pereche de pantofi de strada maron si sosete bleumarin, iar asta, în combinatie cu sortul foarte scurt, da senzatia ca a iesit pe strada în chiloti. În sus poarta un maiou obisnuit ce lasa însa sa se vada doua brate destul de musculoase, desi destul de subtiri. Pe cap si-a pus o bentita de felul celor pe care le poarta sportivii. E blond, spalacit spre roscovan si are o barba scurta, de câteva zile.
Sportivul se apleaca, mereu cu o mina extrem de serioasa, înspre cosul fixat pe portbagaj pe care se afla legate cu un soi de chingi, niste pungi de plastic si ceea ce pare a fi o jacheta – sau poate doar o sacosa de pânza. Scoate de-acolo un portofel si se îndreapta înspre tejgheaua saormeriei. Baietii îsi stapânesc râsul, asculta comanda si încep prompt sa îi pregateasca mâncarea - pui la rotisor cu cartofi prajiti si salata de varza.
Biciclistul înfuleca repede, mâncând cu mâna si puiul si cartofii si salata de varza. Nu se uita nici în stânga, nici în dreapta, doar în jos, la mâncarea pe care o da gata în câteva minute. Se sterge iute pe fata si pe barba si, fara sa bage de seama chicotelile baietilor din spatele tejghelei se îndreapta glont spre bicicleta. Verifica înca o data chingile de peste pungi, dupa ce pune la loc portofelul, încaleca aruncându-si piciorul cel alb de cealalta parte a seii si, înainte sa se porneasca, se înalta putin pe o pedala si spune tare, raspicat si feroce înspre tejghea, cuvintele care, de fapt, se aflau scrise si pe steagul cel alb ce-i atârna în spatele seii, vizibile în miscare:
– Pocaiti-va, pui de napârca!
Pe urma pleaca, înspre centru sau poate înspre Obor. Baietii de la saormerie izbucnesc în râs si comenteaza o jumatate de ora apoi personajul, pe care-l pomenesc tot restul serii, strigându-se unii pe altii asa cum le spusese el, ba raspândind povestea si pe la spital, cu ajutorul portarului. Nu de alta dar sa mai treaca putin caldura.