O capodopera: „Orasul câinilor“
articol aparut in Cultura, nr. 228 din 2009-06-18» cultura cinema »
Autor: ROZANA MIHALACHE
Înainte de cronica la „Anticrist“ pe care o voi semna în numarul de saptamâna viitoare, vreau sa prezint o capodopera a cinematografiei mondiale, scrisa, regizata si filmata de danezul Lars von Trier – „Dogville“.
Cu creta pe podelele studioului
„Dogville“ este unul dintre cele mai cutremuratoare filme despre natura umana care au fost realizate vreodata.
Actiunea se plaseaza într-un orasel ascuns între munti, într-o America perceputa doar de von Trier, pentru ca pe cea adevarata el nu a vazut-o niciodata din cauza fricii de avion.
Da, autorul danez are multe fobii, este frecvent prins între doua depresii si se autoproclama cel mai bun regizor al tuturor timpurilor, dar pâna la urma se gasesc întotdeauna voci care sa-i dea dreptate, iar ceea ce a facut în „Dogville“, „Europa“ sau „Breaking the Waves“ vine sa-i întareasca afirmatia.
Aici, în „Orasul Câinilor“, desenat cu creta pe podelele unor studiouri, superstarul Nicole Kidman paseste în scena în rolul lui Grace, o femeie urmarita de gangsteri.
Refuza sa spuna cine e de fapt, care-i misterul pe care-l ascunde si de unde vine, rezumându-se la a cere adapost în schimbul unor munci fizice.
Nu dureaza mult pâna când comunitatea restrânsa a oraselului american se dezlantuie, gasindu-si jucaria pe care sa o tortureze pâna când aceasta va ceda. Grace este supusa torturii fizice si psihice, e legata în lanturi, în locul câinilor desenati cu creta, care latra parca din alta lume, spre excitatia locuitorilor din „Dogville“. Acestia o folosesc ca servitoare si prostituata.
Bunatatea calcata în picioare
Povestea este împartita în noua episoade si un prolog recitat de catre un narator (John Hurt) care, pe un ton grav, dar în acelasi timp linistit, analizeaza si aduce explicatii suplimentare pentru ce se întâmpla pe ecran.
„Dogville“ este o comunitate izolata, oamenii de aici s-au rupt de restul lumii din vointa proprie, din lipsa de iubire si de toleranta, iar aparitia lui Grace, perceputa mai întâi ca un Mântuitor, care suporta toate chinurile posibile spre a salva suflete, devine apoi un semn prevestitor al mortii.
În aceasta comunitate nimic nu era cu adevarat uman sau frumos.
Nici macar povestea de dragoste dintre Grace si scriitorul Tom (Paul Bettany) nu este veridica si nu poate avea sanse de supravietuire în acel mic univers în care faptele bune nu ramân niciodata nepedepsite.
Daca din „Europa“ Lars von Trier a facut un film profund cinematografic si în „Breaking the waves“ a exorcizat o iubire fara limite, în „Dogville“ realizeaza mai mult un studiu, o demonstratie despre oameni, lasând cinematografia pe planul al doilea.
Regizorul prezinta oamenii care sunt toti facuti din acelasi aluat, care sunt capabili sa însamânteze doar rau în jurul lor si care traiesc fara nici un Dumnezeu.
Grace este exemplul clar de bunatate calcata în picioare, pervertita.
Ea vrea sa scape de un trecut care o condamna la nelegiuiri si încearca sa faca numai bine, sa spele chiar si pacatele pe care nu le are, suportând orice umilinta, pâna în momentul când realizeaza ca totul este în zadar si ca oamenii raspund Binelui cu Rau, ca oricât de Uman ai încerca sa fii, lumea întotdeauna are grija sa te calce în picioare si sa-ti stârpeasca orice urma de bunatate.
O Biblie cinematografica
Nicole Kidman dovedeste în „Dogville“ statutul ei de mare actrita si chiar depaseste nivelul asteptarilor la final, într-un deznodamânt devastator, care o îndeparteaza pe Grace de spectatori.
În film s-au mai luptat sa apara, în roluri mici, dar consistente, Lauren Bacall, James Caan, Ben Gazzara, Chloë Sevigny, Patricia Clarkson si Stellan Skarsgaard.
Filmul are radacini în filozofie si psihologie, exploatând în special alienarea fiecarui personaj în parte si refuzul constant de a crea vreo legatura cu o alta fiinta.
Lars von Trier a dat viata unui film de idei, fiind în acelasi timp un film înspaimântator de realist, în ciuda scenografiei „în creta“, o veritabila capodopera a cinematografiei mondiale care surprinde conditia umana, în toata murdaria ei, de la începuturi si pâna în zilele noastre.
„Dogville“ poate fi considerat o Biblie cinematografica în care speranta de mântuire se naruie odata cu ultimul foc de arma.