„A Complete History of My Sexual Failures“ de Chris Waitt
articol aparut in Cultura, nr. 228 din 2009-06-18» cultura cinema »
Autor: CATALIN OLARU
Satul ca din fiecare relatie sa iasa cu papucii înainte, documentaristul Chris Waitt decide sa-si intervieveze fostele prietene pentru a afla secretul insuccesului sau absolut pe plan afectiv. MTV si-ar revendica rezultatul cu mândrie.
Tentativele de masluire sunt pretutindeni, începând cu apartamentul regizorului: toate vor sa însemne ceva, toate sunt menite sa puna în lumina jemenfiche-ismul presupus ademenitor al acestuia: chitara electrica agatata pe perete, dezordinea, care prilejuieste minute bune de reality show educativ cu murdarlâcul stârpit din cele mai improbabile locuri, posterul cu „Super Vixens“ al lui Russ Meyer, nimic nu e acolo fara un motiv.
Nordul bunei cuviinte
În cult-ul softcore din 1975, întreaga distributie feminina încearca sa se acupleze, de cele mai multe ori cu succes, cu personajul principal, un tânar muncitor, bine facut si bine intentionat care îsi face, cuminte si cu destul aplomb, datoria. Cam asta pare sa vrea si Chris Waitt, daca judecam prin prisma întrevederii sale cu un consilier psihologic. În ciuda intentiilor periodic trâmbitate de îndreptare, amorezul ghinionist sustine un insolit moment artistic: cântecelul „I'd like to fuck every girl in the world“, interpretat la voce si chitara, sub privirile tolerante ale unei femei fara îndoiala obisnuite cu devierile de la nordul bunei-cuviinte.
La prima vedere, aproape nici o scena nu reuseste sa îl prezinte într-o lumina cât de cât buna pe Waitt. Probabil asta e si ideea. Altminteri de ce pune atâta pret pe vox pop-uri? De ce a treia întrebare pe care i-o adreseaza unei necunoscute este „Cât de lung este penisul prietenului tau?“. De ce le face avansuri unora dintre fostele sale prietene (întâmplator, tocmai acelea în fata carora s-a facut cel mai tare de râs)?
Absenta autocontrolului se intuieste si din includerea în montajul final a mai multor scene-balast, care îndeplinesc dupa toate aparentele o functie legitimizanta. Daca situatiile din acest presupus documentar nu conving, ar trebui sa convinga, se va fi gândit cel care se autointituleaza cu destula pompa „independent filmmaker“, absenta glamour-ului, scenele ne-dramatice, cele ale caror actori suntem zi de zi, dar pe care nu le vedem deseori în filme. „Am pornit catre Scotia, unde mai multe din fostele mele prietene locuiesc pâna în ziua de azi. M-am gândit sa încep cu Emily.“ Îl vedem pe Chris Waitt mergând pe strada, carând dupa el un microfon, cu o expresie pierduta, intrând într-un imobil, urcând scarile. „Din pacate, nu era acasa“. Îl vedem dezolat, coborând scarile, vazându-si de drum.
Ratare cu premeditare
Histrionismul lui Waitt se manifesta autodistructiv strict la un nivel superficial. În realitate, exhibarea neîntrerupta a neputintelor sale afective si sexuale nu îi poate dauna prea tare. Ceea ce membrii echipei de la „Jackass“ faceau cu trupul lor, Waitt face cu propria sa imagine, însa doar pâna la un punct. Autoflagelarea e întotdeauna calculata astfel încât cool-ul personajului principal sa ramâna intact. Indiferent ce s-ar întâmpla, actorul-regizor pastreaza aceeasi mina absenta, oarecum deasupra lucrurilor.
Cu acest aer se plânge el ca este parasit constant. O fosta prietena l-a surprins la un moment dat sarutându-i mama la betie, o alta îi reproseaza ca nu a avut niciodata un serviciu, la scrisori nu raspunde (pentru ca nu are timp si pentru ca e puturos, argumenteaza el), de mai bine de trei ani sufera de o forma cvasitotala de impotenta, cum pot fi lamentarile sale luate în serios? Câta relevanta curativa pot avea amintirile prietenei sale de când avea 11 ani? Cât e intentie reala de reformare si cât e reclama în crearea unei pagini personale de MySpace? Care, culmea, da roade în cele din urma, însa nu asa cum ar vrea Waitt-personajul – nu îi obtine prietenia unei femei, nu îl ajuta sa înteleaga mai multe despre sine ori despre relatii în general -, ci în sensul dorit de Waitt-regizorul: protagonistul ajunge pe o masa de tortura, e lovit în repetate rânduri, umilit în fel si chip.
Tentativele sale de a se face dezirabil provoaca o stupefactie din ce în ce mai incredula pe masura ce ne dam seama ca nici Waitt nu se ia în serios, nu are cum. Nici un om întreg la minte nu poate spera sa obtina rezultate hartuind bezmetic femeile de pe strada, implorându-le sa se cateleasca cu el. Ci regizorul exploateaza actorul, material uman relativ generos a carui unica trasatura de personalitate distincta este lipsa de respect de sine, si face cu el cam tot ce poate pentru a pastra spectatorii în sala. Problema e ca vrea sa treaca drept o prezenta eterica, un extraterestru, când de fapt e doar un mitocan. Problema e ca vrea sa treaca drept sincer. Or, filmul nu spune nimic despre adevaratul Waitt, iar vina (sau meritul) îi revine în întregime lui. Waitt e cel care se pune în situatii absurde, influentând cursul evenimentelor dupa criterii esentialmente straine de lumea documentarului clasic.
Una peste alta, macar el se declara multumit. „Mi-am dat seama ce noroc a fost ca am cunoscut-o si am iubit-o pe Vicky. Mi-am dat seama ca am fost parasit de niste fete tare de treaba“.
A fost mai mult decât atât, daca ar fi sa-l credem pe cuvânt pe Waitt cel de pe ecran.
Nu doar noroc: o minune.