O editie a „greilor“ înconjurati de câteva muste bâzâitoare
articol aparut in Cultura, nr. 228 din 2009-06-18» cultura cinema »
Autor: MAGDA MIHAILESCU
Oricât am iubi Cannes-ul, nu vom merge pâna acolo încât sa tinem contabilitatea unei succesiuni a anilor buni si a celor mai putin darnici. Se zice ca pe Croazeta vacile grase si cele slabe se numara din doi în doi ani. Cel putin asa ne anunta Gilles Jacob, presedintele de azi, pe vremea când era delegat general. Daca lucrurile ar sta întocmai, înseamna ca toti cei care au socotit precedenta editie una foarte buna (ma numar printre ei), iar pe cea abia lasata în urma asa si asa, nu au decât sa astepte cu încredere viitoarea luna mai.
Treburile sunt mai complicate. Adierea unanimitatii nu prea se face simtita la Cannes. Pentru unii, recolta 2008 ar fi fost modesta. Atunci, daca aplicam grila Jacob, pe cale de consecinta, anul acesta am stat mai bine. Încurcate sunt itele. Personaj pragmatic, cu neastâmpar de argint viu, mai putin dispus sa cocheteze cu diplomatia, simpaticul selectioner Thierry Frémaux aplica mai degraba tactica nodului gordian, în raporturile cu presa dornica de clasificari oficiale: „2008 s-a bazat pe descoperiri. 2009 – nu. Asta-i tot. Nimeni nu stie ce va fi 2010.“ Scurt. Cred ca unghiul în care se plaseaza este mai productiv pentru a opera ceea se cheama „la part des choses“. Altfel spus, a separa, cât de cât, inerentul joc al subiectivitatii gusturilor, al intereselor, ideilor fixe etc, de aleatoriul productiei mondiale. Si sa nu uitam: programul celor trei mari festivaluri (Cannes, Venetia, Berlin) se face unul împotriva altuia. O selectie oficiala este o chestiune „de privire“, dar si concurenta, de dosaj cinefilic si unul cât de cât „grand public“, de împacare a politicii autorilor cu cea a producatorilor. Prestigiul amintitelor locuri – acolo unde se înalta marile messe ale cinematografului – s-a construit si pe râvna lor de a vâna filme inedite. Oricât ar parea de ciudat, în ciuda aurei sale magice, Cannes-ul trebuie sa lupte pentru a-si asigura portia consistenta atunci când tinta e Hollywoodul (principalul rezervor de staruri, de glamour). Din punct de vedere calendaristic, „Majors“-ilor le convine mai repede Venetia (bine situat în septembrie, cu putin înaintea lansarilor europene). Apoi, prestigiul Palme d'Or, identificat cu eticheta „film de arta“, poate fi, uneori, o sabie cu doua taisuri, dintre care unul intimidant pentru marele public. De aceea, o editie precum 2008, când sectiunile canneze, competitive sau nu, i-au adus alaturi pe Eastwood, Woody Allen, Soderbergh, Spielberg, James Gray, Charlie Kauffman), are motive de mândrie. Recolta, mult mai modesta în acest an, nu e straina de greva scenaristilor hollywoodieni. Betele puse în roatele productiei s-au vazut. Inclusiv pe covorul rosu caci, ne place, nu ne place, oricât ne-am iubi si respecta noi marii actori europeni, în mentalul colectiv, notiunea de star nu o acopera decât America. Apoi, unele nume cu greutate, precum Ford Coppola, ar fi refuzat invitatia de a-si aduce filmul „Tetro“ hors-competition. Optiunea pentru Quinzaine des Réalisateurs, deci pentru un off Cannes, capata, în acest context, un usor aer de fronda din partea orgoliosului creator. Oricum, „greii“ sunt cei care au dat tonul actualei editii. Nu a fost revista care sa nu vorbeasca, pe limba proprie, despre „grandes pointures“sau „heavy weights“. Nici nu s-ar fi putut altfel, atâta timp cât in competitie se aflau Quentin Tarantino, Pedro Almodovar, Lars von Trier, Ang Lee, Ken Loach, Alain Resnais, Jane Campion, Michael Haneke, Marco Bellocchio. Nici esalonul urmator, al „nou abonatilor“, cum cârcotesc rautaciosii, nu a stat rau: Elia Suleiman, Gaspar Noé (cineasti care lucreaza rar), Andrea Arnold, Tsai-Ming Liang, Brillante Mendoza. Daca numele primilor trei citati sclipesc printre crengile pomului laudat, cu tot ceea ce presupune el (asteptari, dezamagiri), ultimii doi par sa fi intrat fara efort în categoria proaspetilor rasfatati. Mendoza beneficiaza de avantajele ce vin la pachet cu cinematografiile rasarite acolo unde gândul nu prea razbatea, în Filipine. Într-un alt context, nu al unui festival de anvergura Cannes-ului, acest început de istorie ar fi vrednic de toata lauda. A fi selectionat doi ani la rând, ba a mai primi si premiul pentru regie cu „Kinatay“, zgomotoasa descindere în lumea interlopa din Manilla, ne apare o exagerare pe harta unui festival care, altfel, ar vrea sa tina la distanta genul „praf în ochi“. Parca asa anunta Gilles Jacob în carta celor cincisprezece reguli. Desigur, nu domnia-sa, ci juriul a decis încotro o iau laurii, dar selectia a înghitit „l'esbrouffe“ (praf în ochi) cât cuprinde. Din nou se poate obiecta ca altcineva este acum selectioner, dar chiar sa nu existe nicio mostenire? Gaspard Noé, franco-argentinianul care a filmat „Enter the Void“ în Japonia, în limba engleza, cu banii Hexagonului, ne-a ametit si el cu o camera zburatoare, plasata în cer, la înaltimea metaforica a spiritelor celor dragi, plecati de pe aceasta lume. De acolo de sus, odata premizele santajului sentimental bine înfipte, poti sa scrii – precum în cer asa si pe pamânt – orice: arati o fetita orfana jucându-se cu un ursulet de plus si astfel, gata „fragezit“, accepti mai usor imaginile unui chiuretaj pîndit din vazduhul cel atât de prielnic plonjeurilor, cu resturile anatomice meticulos aranjate (mici fragmente sângerânde pe tavita alba). Unde o fi fost sensibila doamna care, acum doi ani, a lesinat – asa se zice – la vederea fatului din „432“ al lui Mungiu? Se întelege, un festival, fie el si Cannes, nu are cum sa pescuiasca o colectie de capodopere. În general, daca dintr-o editie memoria pastreaza trei-patru titluri e semn bun. Aceasta e însa conditia meseriei de critic, sa vezi câteva zeci pâna sa-ti îmbogatesti colectia. O fi servitute, o fi totusi privilegiu? Sunt regizori pe care nu prea ai unde sa-i întâlnesti, decât la festivaluri. În eventualitatea ca nu-ti da în clocot curiozitatea, de unii te-ai putea lipsi fara remuscari. Catalaneza Isabel Coixet si al sau „Map of the Sounds of Tokyo“ ne-a furnizat exemplul ideal. O vânzatoare de peste, killerita sub acoperire în timpul liber, se întâlneste cu amorul-victima într-un hotel ale carui camere evoca, prin numele lor, cunoscute statii de metrou pariziene. Acesta ar fi fundalul. Probabil ca autoarea se viseaza Wong Kar-wai. Si atunci, cum sa nu-ti spui, de o mie de ori, ca „Politist, adjectiv“ si-ar fi avut locul în competitie. Nu pentru ca este al lui Corneliu Porumboiu al nostru, ci pentru ca raspunde exact asteptarilor unui mare festival, asa cum le definea Gilles Jacob în cele cincisprezece reguli despre care vorbeam în numarul trecut: „un film aparte“, al unui reprezentant al „noilor generatii“. Nu am întâlnit critic care sa nu regrete absenta lui din competitie. „...s-ar putea ca aceasta meditatie comica, amintindu-ne, într-un fel, de Beckett, da, chiar de el, sa fie cel mai surprinzator film al festivalului“, scria unul dintre corespondentii lui „Hollywood Reporter“. Printre nu putinii prestidigitatori-agatatori ai privirii convocati la Cannes, Porumboiu parea un jucator sinucigas care risca totul pe întinderea linistita a planului, abia atins ici-colo de o bruma de culoare. Si totusi, de-a lungul si de-a latul strazilor batute de politistul-urmaritor, avem ce vedea. Mai mult. Suntem obligati sa vedem: cineva intra sau iese dintr-o curte, altcineva traverseaza strada, un om rasare de dupa un colt, o femeie dispare dupa un colt. Nu au de a face cu actiunea, sunt simpli trecatori, dar insistenta aparatului, chibzuita, totusi insistenta, instaleaza tensiune, apasare. Camera îl pierde un timp pe Cristi (protagonistul), ca si cum ar fi mereu pe urmele a ceva, altceva decât tinta urmarita de politist (un elev, presupus dealer). Aproape ca as vorbi de o teroare disimulata a aparatului. Adulmeca si se preface ca nu. Simtim ca trebuie sa se întâmple ceva, bula de neliniste trebuie sa se sparga. Proba de autentica virtuozitate a unui cineast care îsi construieste planul ca si cum ar avea în fata o hârtie milimetrica. Observam succesiunea liniilor, orizontale, oblice etc si ne minunam de rafinata, înselatoarea simplitate. Cele doua secvente-cheie, „analiza de text“ a unui cântecel smuls din insignifianta lui existenta si expunerea înfoiata, pe baza de dictionar, a sensului cuvântului „constiinta“ de catre seful ierarhic al politistului sunt descarcarile verbale, caraghios-didactice, ale perfidelor acumulari anterioare. Mi s-a parut cum nu se poate mai relevant comportamentul spectatorului strain, confruntat dintr-o data cu avalansa de vorbe, dupa tacerile din prima parte a filmului. A reactionat exact, a savurat deliciile noului joc (traducerea îsi are meritele ei), semn ca, subliminal, era, deja, pregatit pentru explozie. Chiar daca, în cazul de fata, nemultumitului nu i se ia darul – Premiul juriului în cadrul sectiunii Un Certain Regard – vom mai pastra, o vreme, parerea de rau a absentei unui astfel de film din competitie.
Cu câteva exceptii, productiile „greilor“, chiar daca nu au dezamagit de la un capat la altul, nici nu ne-au trimis în al noualea cer. Poate cel mai mult ne-am am fi dorit sa vedem un Almodovar de zile mari, cineastul spaniol fiind de ani buni un candidat la Palme d'Or, scapat printre degete cu „Totul despre mama mea“ în 1999 si, mai ales, cu „Volver“, acum trei ani. „Los abrazos rotos (Îmbratisari frânte)“, cu toata emotia unor momente „almodovariene“ ni s-a parut ezitant, dozajul melo, altadata atât de la îndemâna creatorului spaniol – imprecis. Îi vom trece la activ dragostea sa pentru un cinema nascut din iubiri ascunse, lacrimi, sacrificii, minciuna, tradari, uitare si din... atotbiruitoarea prezenta a minunatei Penelope Cruz. Revenita dupa multi ani pe Croazeta, singura femeie detinatoare a trofeului suprem, neo-zeelandeza Jane Campion („Pianul“, 1992) nu a stralucit, câtusi de putin, cu „Bright Star“, romantic-cuviincioasa istorie a primelor si ultimelor elanuri amoroase ale poetului John Keats, cel cu nemuritorul vers „A thing of beauty is a joy for ever“ de care autoarea a uzat si abuzat. Atmosfera, decoruri, peisaje de gen, nimic mai mult. Ang Lee nu a promis marea cu sarea în „Taking Woodstock“, ci doar reconstituirea jubilatoare a culiselor legendarului concert din august 1969. Pariul-performanta al autorului a fost sa nu ne faca partasi la nebunia muzicii, ci a pregatirilor, a descoperirii spiritului hippie ce i-a cuprins pe tineri si i-a molipsit pe cei mai trecuti. Formidabila, napraznica Imelda Staunton se anunta ca o candidata la premiul de interpretare. Nici Ken Loach nu pare a fi avut ambitii mari în „Looking for Eric“. A introdus fantasma unui fotbalist celebru, Eric Cantona de la Manchester United, pentru a potenta deruta si redresarea unui barbat oarecare, un fost postas. Mediile sociale privilegiate de autor, profesiile modeste, familiile în dificultate, revoltele repede stinse, împacarile salvatoare nu lipsesc din reteta decent aplicata. Cu celelalte filme intram în zona de interes a juriului, drept care le voi consacra paginile urmatoare.