(„Diavolul se imbraca de la Prada“)
articol aparut in Cultura, nr. 45 din 2006-10-26» cultura cinema »
Autor: Nicu Ilie
Malraux spune ca tot ceea ce ne sperie, cum ar fi (exemplul lui) vederea unui mort, este gandul ca „Vei fi lucrul acesta!“. Pe o asemenea cheie de interpretare, „Diavolul se imbraca de la Prada“ ar fi o comedie de groaza.
Este destul de greu sa te pui in mintea unei persoane pentru care realitatea se reduce la o anume curea de piele, semnata de un anume creator...
La un nivel facil de interpretare, „Diavolul se imbraca de la Prada“ este o comedie din lumea modei. O lume de fete frumoase, dar una care deja ne amuza prin frivolitatile pe care i le atribuim. Este destul de greu (iar rezultatul este intotdeauna comic) sa te pui in mintea unei persoane pentru care realitatea se reduce la o anume curea de piele, semnata de un anume creator, la o posetuta si la un rujulet. Dar aflam din film ca si lumea lor e una demna de un reportaj pe National Geographic: are si ea rechini, are piranha si, va rog sa ma scuzati, are si balene.
Scenariul exploateaza tot ce stim noi depre lumea aceasta, tot ce ne place si ne amuza. O stoarce de multe picaturi de comedie de buna calitate. Performanta nu ar fi insa una notabila, daca actiunea nu ne-ar viza si pe noi, pe ceilalti, pe de-modati, iar aprosul e facut prin „teroarea birocratica“, absurdul vietii intr-o companie in care seful e un mic dictator.
O tanara absolventa de jurnalism din provincie (Anne Hathaway), frumusica, dar sleampata, este chemata la interviu pentru un post de asistenta a directorului celei mai mari reviste de moda, un personaj tiranic jucat de Meryl Streep. Este postul dorit de un milion de fete, mai putin de eroina noastra care, intamplator, n-auzise de revista. A venit la interviu doar fiindca nicio publicatie „serioasa“ nu fusese impresionata de CV-ul ei. Satula sa fie inconjurata de tinere stilate si prostute, Streep se hotaraste sa incerce si altceva.
Prima rola a filmului e spumoasa. Ultima rola e cam moralista, dar trebuia sa aiba si filmul asta un final, nu-i asa? Replicile sunt de un umor fin, diplomatic, genul acela de observatii scurte, acide, de o politete aparenta. Reproduc din script: „Deci nu citesti «Runaway». «Nu...» «Si pana azi nici nu ai auzit de... mine.» «Nu...» «Nu ai gusturi in ceea ce priveste moda.» «Ei bine... Cred ca asta depinde si de...» «Nu. Asta nu a fost o intrebare.»“
Anne Hathway (o stiti pe Anne Hathaway – „incantatoarea Ella“, „Jurnalul Printesei“ s.am.d.) este visul oricarui barbat. Ma rog, cel putin unul dintre visele oricarui barbat. Dar, se spune in film, e cam grasa si nu isi poate gasi pentru numarul ei prea multe haine in colectiile de moda ale creatorilor seriosi. Va rog sa ma credeti ca am revazut de mai multe ori aceste secvente si inca mai consider ca aici scenaristul a exagerat.
De cealalta parte, Meryl Streep am impresia ca de aceasta data nu mai face un rol de compozitie si este extrem de naturala in rol de scorpie. Actrita, care cu acest film isi realizeaza norma de doua filme pe an, este extrem de naturala si de credibila, cu un ego atat de inflamat incat mi-e greu sa-i gasesc ca paralela un alt personaj feminin.
Eroina (am numit-o pe Hathaway) ajunge, pentru a primi un singur „multumesc“, workaholica si antisociala, mondena si rascroita dupa asemanarea lui Streep. Daca la inceput era un personaj din Voltaire, salbaticul ajuns intr-o lume artificiala, caruia trebuie sa-i descrii si sa-i explici totul, pentru ca nimic nu e conform simtului natural, ea se „inroleaza“ treptat si devine o mini-Streep, ambitioasa, prefabricata si „corporationista“, daca imi permiteti termenul. Cert este ca in aceste secvente ale filmului ea frecventeaza un coafor (un hair stylist) care reuseste efectiv s-o urateasca. O paraseste insa pe Streep cand aceasta ii spune: „Esti O.K. Vei fi eu“. Gata: fara demisie scrisa, fara notificare prealabila, fata schimba coaforul si se angajeaza la un cotidian. As zice ca asta e un happy end.