Ciuma bufa
articol aparut in Cultura, nr. 228 din 2009-06-18» cultura spectacolului » adevărul bufonului
Autor: Cristina Rusiecki
Nici o indoiala: Felix Alexa stie sa monteze teatru. Spectacolele sale curg impecabil, articulatiile scenelor sunt fara pata, echipele cu care lucreaza – profesionisti unul si unul. Chiar in cazurile mai putin numeroase cand regizorul opteaza pentru tineri, ii invita pe cei mai talentati. Exemplul elocvent e Marius Manole, o alegere de zile mari, aproape omniprezent in productiile bucurestene ale lui Felix Alexa.
E si cazul ultimei premiere, „Sinucigasul“, de Nikolai Erdman, de la Teatrul National. In plus, regizorul are stiinta infailibila de a-si selecta textele in functie de spectatorii carora li se adreseaza. Caci fiecare teatru isi dezvolta publicul si genul sau! Un teatru de proiect, viu si dinamic, ca Metropolis, are cu totul alt public decat unul incremenit in cutume teatrale vechi, un fel de flamura a manierei de patrimoniu, cum e TNB. Cand nu e vorba de nemuritorul Shakespeare, pe care il improspateaza cu bun gust, Felix Alexa monteaza texte contemporane incitante, „Chip de foc“, de la Teatrul Odeon, savurosul „In rolul victimei“ de la Teatrul Metropolis sau macar texte celebre ale secolului trecut, care nu si-au istovit inca impactul. In toate distribuie mari talente ale scenei romanesti. Solutie confortabila si, desigur, pe placul publicului, dupa cum se vede in „Moartea unui comis voiajor“, de la Teatrul „Bulandra“ (cu Victor Rebengiuc si Mariana Mihut in rolurile principale), „Neintelegerea“ sau mai vechile „Vrajitoare din Salem“ de la TNB.
Iar acum, acest „Sinucigasul“, in traducerea Masei Dinescu, text disident la vremea lui (pentru replici ca „Vom ajunge ca in Rusia sa traim doar in soapta“), nejucat in perioada marii puteri sovietice populare si „culte“ din marea U.R.S.S. Care putere populara l-a deportat pe Erdman in Siberia un timp, iar apoi i-a ciopartit talentul reducandu-l la scenarii pentru copii.
Azi, in montarea de la National, textul ar fi avut sansa sa pastreze mult din puterea provocarii de atunci daca regizorul nu l-ar fi distribuit in rolul principal pe Dan Puric. O vedeta – cum stim cu totii –, ultrapopulara, ultraapreciata pentru expresivitatea corporala si pentru spectacolele sale nonverbale. Cum actorul ramane in scena un procent insemnat din timp, spectacolul vireaza volens-nolens intr-o comedie de mai mult sau mai putin bun gust. Uneori, chiar putin de tot, cand Dan Puric se preteaza pe scena Nationalului bucurestean la scos limba si scuipat, la scalambaieli si un arsenal intreg de poante „de mare calitate“. In rest, un firicel de voce pe tonuri joase – Slava Domnului, nu declamatorie, cum se mai poarta uneori pe la National –, ale carei nuante sunt departe de expresivitatea corporala a artistului. Dar publicul il inconjoara apriori cu simpatie, se distreaza si aplauda la sfarsit infiorat de placere.
Daca spectacolul de la TNB marcheaza puncte e mai ales datorita fluentei scenelor, a momentului de grup cand cei prezenti fac galerie sinuciderii si a scenografiei inspirate – ca totdeauna cand e semnata de Diana Ruxandra Ion –, a pitorescului din compozitia multor personaje secundare bine conturate si interpretate (de exemplu, Costel Constantin, cu impecabila energie si vigoare, Adela Marculescu, cu fericita imbinare de tehnica si naturalete sau Marius Manole, delicios in tanarul ideolog, un actor care capteaza in orice moment atentia publicului).
Pe scurt, „Sinucigasul“ e un spectacol facut cu maiestrie. Aceasta nu exclude, insa, solutiile comode, lipsite de nebunia marilor incercari pasibile fie de rateuri, fie de lucirea unei viziuni care sa intoarca secolul pe dos. E motivul pentru care stiinta regizorala a lui Felix Alexa castiga mult daca e aplicata textelor scrise in zilele noastre. Dar publicul Nationalului se bucura si pana la urma asta e tot ce conteaza.