Debut regizoral la Opera
articol aparut in Cultura, nr. 228 din 2009-06-18» cultura spectacolului »
Autor: COSTIN POPA
De aceasta data, prima scena lirica nationala a batut recordul. Guinness Book o asteapta. Nici în ziua premierei noii productii cu „Don Pasquale“, pe website-ul propriu nu a fost anuntata distributia spectacolului. Stilul arbitrar al Operei bucurestene continua. S-au tras infinite semnale, criticând faptul ca interpretii premierelor sunt anuntati cu doar doua zile înainte.
Acum a fost un... progres! Publicul a aflat solistii serii din fluturasul de sala, in loco. Vina este distribuita, administrativ si artistic, între conducere, dirijor si, totusi, regizor. Acestea sunt persoanele care ar fi trebuit sa decida din timp. Nu exista scuza! Cum putem sa ne împlinim vocatia europeana (suna pretios, nu?) cu asemenea carente organizatorice? Dupa experienta de pâna acum, sunt convins ca si peste un an, si peste doi, tot asa va fi.
Este lesne de presupus ca alegerea titlului donizettian ca ultima premiera a stagiunii s-a facut motivat de acoperirea cu voci potrivite. Poate fi asa, desi... Mai lipsita de logica este însa programarea unicelor doua spectacole chiar înainte de vacanta de vara, cu perspectiva neefectuarii unui rodaj corespunzator si cu pericolul ca munca de pregatire sa fie partial irosita iar reîmprospatarea din toamna sa fie mai anevoioasa. Plus ca si publicul ar fi dorit sa vada rapid, în numar cât mai mare, noua productie. Nu pentru el a fost facuta?
Foarte tânarul regizor Rares Zaharia, galonat dupa asistenta la mizanscenele lui Silviu Purcarete, se afla la prima sa montare de opera. Este un debut si faptul se vede. Pe lânga talentul sau evident, propune câteva lucruri care par alipite fortat si neintegrate contextual. Ma gândesc la personajele commediei dell'arte, Pantalone, Arlechino, Colombina si Scapino, introduse suplimentar în actiune, la evolutiile pe scena a unor operatori de film care proiecteaza câteva pelicule mute, suprapuse pleonastic pe povestirea Norinei, de exemplu. Da, ne aflam într-un mare studio de film, poate Hollywood, poate Cinecittà, iar Don Pasquale este chiar boss-ul, atotputernicul producator, omul cu banii. În mare, ideea translarii actiunii nu e rea si varianta lui Zaharia poate, cu rezervele formulate, sa functioneze. Desi ma gândesc ca un super- producator hollywoodian nu poate fi pacalit chiar asa usor de o vedeta, cât ar fi ea de superba... Dar, mai stii...?
În decorurile austere, de criza, ale Adrianei Urmuzescu (semnatara a unor frumoase costume), eroii se misca cu naturalete si personajele sunt bine conturate. Regizorul a stiut sa le creeze chipurile si sa le manevreze eficient. Dar daca accept departarea eroului titular de traditia buffo, cred totusi ca basul Sorin Draniceanu (voce patrunzatoare, dar cu perceptibil grad de uzura) ar fi trebuit sa lucreze mai mult la rafinamente de expresie si atitudine. Sa nu uitam ca vorbim de o opera comica si daca renuntam la comicul de tusa groasa, macar sa-l înlocuim cu unul subtil.
Doctorul Malatesta a fost baritonul Florin Simionca, un glas nu foarte amplu, dar cu timbralitate placuta. Simpaticul Notar l-a avut ca suculent interpret pe baritonul Vasile Chisiu.
Sigur ca, asa cum a si trebuit, vedeta din cetatea filmului s-a identificat cu vedeta spectacolului, soprana Irina Iordachescu, în rolul Norinei. Este clar ca spre ea s-a îndreptat toata atentia realizatorilor, cu costume multe si extravagante, coafuri diverse si spectaculoase. Ca pentru un star. Artista a cântat si a jucat excelent.
La pupitru, tânarul si promitatorul sef de orchestra Tiberiu Soare a dirijat cu verva si spuma, atent si echilibrat. Asa încât, mi-ar fi placut ca uvertura sa-si urmeze drumul ei propriu catre spectator, direct, neabatut, simfonic, fara ca atentia sa fie distrasa de evolutia personajelor inventate de regizor. În primul act, sonoritatile au fost întrucâtva excesive si inconfortabile pentru solisti. Foarte buna, pregatirea corului. O datoram neobositului maestru Stelian Olariu.
În ceea ce-l priveste pe interpretul lui Ernesto, tenorul Valentin Racoveanu a avut o prestatie atât de lamentabila încât prin actul al II-lea cineva din sala a strigat Rusine! La Scala din Milano, tenorul anuntat titular pentru premiera din iarna cu „Don Carlos“, Giuseppe Filianoti, a fost înlocuit dupa ultima repetitie generala, stârnind un mare scandal, nu atât din partea celui recuzat, cât din partea criticilor si jurnalistilor care au învinuit conducerea teatrului ca nu s-a orientat mai din timp. Atunci, directorul general Stéphane Lissner a luat vina asupra sa, absolvindu-l pe primul responsabil, dirijorul Daniele Gatti. La noi cine-si asuma raspunderea pentru distribuirea lui Racoveanu? Daca presupunem ca tenorul ar fi suferit o indispozitie vocala fulgeratoare sau un atac al H1N1, ar fi trebuit înlocuit pe moment sau cel putin facut un anunt de prevenire a publicului. Dar, cum nu s-a gândit nimeni...