Bursa literelor. Scriitori construiti de piata
articol aparut in Cultura, nr. 228 din 2009-06-18» cultura dezbaterii »
Autor:
Dosar coordonat de Teodora Dumitru
Nu e vorba numai de autorii de roman, poezie sau orice altceva mai intra azi în conceptul genuin de literatura. E vorba si de anturantii lui, critici, eseisti, publicisti. Insii care se apuca de scris azi au mai putina forta de initiere, dar au mai multa forta de raspuns si apetitul de a popula casete goale (daca nu avem metafictiune istoriografica, scriem una; daca nu avem roman erotic, scriem roman erotic; daca nu avem textualism, facem textualism; daca nu avem cyber-novel ne apucam sa livram o serie etc.). Daca de umplerea unora dintre aceste casete se achita cu mai mult sau mai putin succes mediul universitar si academic (nu avem un studiu despre critica de poezie a lui Lovinescu, producem unul; nu sunt lucrari despre SF-ul românesc, iata, vom avea), sectorul beletrist si literatii profesionisti duc greul afacerii: trebuie sa intuiasca precis si cu rigoare care dintre casetele goale trebuie umplute la momentul x pentru a avea succes 1. la public, 2. într-o istorie literara exclusivista, sau 3. si-si. Care considerati ca sunt cei mai comerciali prozatori/ poeti în literatura româna actuala? Care sunt atributele comercialului literar (sau ale literarului comercial?) azi? La care dintre autorii contemporani este mai vizibila „constructia” si fascinatia trendului si la care emana, dimpotriva, dezgustul, raceala, oroarea de trend? Avem „trendisti” câstigatori (cu fler) si „trendisti” perdanti? Dar în cealalta baricada (a anti-trendistilor, desigur), cum se împarte câstigul? În ce masura – si la care dintre acestia – grija pentru update si publicizare nu confisca orgoliul estetic al textului literar?Ciorba la desert
AL. CISTELECAN
Nu-mi pare lucru iritabil ca literatura vrea sa fie în trend. (Ba nici ca vrea sa fie trendy, desi mi-e casa plina de romane de soiul asta, de ale caror prime – uneori zeci de – pagini n-am reusit sa trec). Bine ar fi daca ea (adica literatura noastra, ca pentru ea zicea Lovinescu ca-i obligatoriu sa avem inima simtitoare) ar reusi sa anticipeze trendurile sau chiar sa le creeze. Dar deocamdata cred ca nu e în pozitia de a o face. Literatura noastra e înca în recuperari frenetice de ingrediente atractive si angoasa de a le folosi pe toate de-a valma duce nu numai la risipa, ci si la excese. în plus, ea recupereaza (erotism, sex si asa si asa, apucaturi grotesti, scene horror de gretoase etc.) elemente cu care literaturile libere din alte parti, adaptate mereu la piata, au lucrat de multa vreme si aproape s-au saturat de ele. A le mai propune azi occidentalilor vreun sex-novel e ca si cum le-ai duce ciorba tocmai când ei au ajuns la desert sau la coniac. Daca literatura noastra mai consuma înca din complexul ei de retardare, apoi o face tocmai aici, în stradania de a recupera o jumatate de secol de abstinenta si pudoare. Fireste ca nu-i în totul vina ei ca nu si-a scos aceste productii pe piata când le era sezonul. Pe de alta parte, cred ca suntem persecutati si de ghinion când e vorba sa intram în trend. Cel mai preocupat scriitor român de a fi mereu în trend – Mircea Eliade – ar fi putut fi, la vremea lui, un Coelho cinstit; nu-s mai bune kitsch-urile lui Coelho decât kitsch-urile lui Eliade. Dar iata ca el nu face ravagii decât tot printre fecioarele române. Si am zis Eliade pentru ca el era chiar pe faza, de nu cumva chiar înainte. Scriitorii de azi au, din acest punct de vedere, un handicap serios de trecut. Sunt sceptic, fireste, ca-l vor trece.
Peste toate, nici nu pot ignora ce le cer editurile, caci nu le da mâna. Si la urma urmei de ce n-am avea si noi falitii nostri, daca pâna si Austria îsi are falitii sai?! Ne trebuie literatura de consum, ca doar n-o sa pretindem numai capodopere! Asta ar fi chiar absurd de exigent si deplasat. Si nici sa lasam editurile sa moara nu le putem lasa. Iar ca ele sa publice numai straini de consum nu se face! Sunt si români consumabili, har Domnului!
N-as ironiza, nici macar cu întelegere si tandrete, stradania nivelului universitar de a hasura toate spatiile albe. E chiar unul din rosturile cercetarii la acest nivel. Si apoi toata lumea stie ca literatura noastra, fie ea si tânara, ofera înca destule spatii albe pentru cercetare. Atâta doar ca-n buna masura asta nu mai e cercetare literara (sau critica, sau istorica, sau cumva de specialitate), ci un soi de cercetare care se foloseste de literatura pentru ca-i e mai comod. E o cercetare snoaba, facuta din snobi improvizati sau reciclati. Iar aici snobismul a patruns atât de adânc încât a intimidat definitiv pâna si comisiile de somitati (presupun, sper) care noteaza proiectele de cercetare. Si acestea sunt impresionate la lacrimi de studii de tipul „Instalatiile sanitare din romanul românesc...” si deloc de proiecte care valorifica literatura în sensul ei. Când toata literatura româna va fi citita „scrupulos”, vom fi facut un pas spre recitirea ei. Dar noi nu suntem înca nici la pasul preliminar, de a o edita cât de cât „scrupulos”.
Nu stiu daca avem vreun poet cu destul succes încât sa poata fi banuit de succes comercial. Poate Emil Brumaru. Poate Nora Iuga? Mircea Cartarescu? Ultimul, daca are un succes atât de mare încât poate fi suspectat de succes comercial, îl va fi având oarecum pe bune (oricum, nu mai pare interesat de succesul propriei poezii; sunt convins ca un volum de erotice decoltate scris de Cartarescu ar bate orice roman cu aceleasi virtuti), datorita spiritului melo-ironic al propriei poezii. Celelalte succese sunt stoarse fara mila din înclinatiile cititorilor. Dar daca cititorii tot dau bani pentru alte înclinatii, de ce n-ar da si pentru astea?! Si de ce poetii si-ar face rezerve? (Atâta doar ca – as zice – exista vârste potrivite anumitor îndrazneli si vârste consacrate altor îndrazneli).
Altmineri, dorinta de succes fiind de tot naturala si la scriitori, iar scopul scuzând mijloacele, cred ca scriitorii care nu pot avea succes asa cum vor ei (adica prin valoare, caci asta prezum ca viseaza toti), merita sa si-l faca macar cum pot. Asta, desigur, nu-i valabil si pentru critici.
Topul nu înseamna ierarhie axiologica
PAUL CERNAT
1. Aici s-ar impune o distinctie între „comercial” si „vandabil”. Mircea Cartarescu, de pilda, este „vandabil”, dar comercial nu e nici macar în „De ce iubim femeile” (poate în „Orbitor” 3, dar malgré soi). si clasicii sunt vandabili, fie si numai pentru ca e bine sa-i ai în biblioteca (unde mai pui ca prozatorii de secol XIX sunt chiar accesibili, satisfacând deopotriva gusturile înalte si pe cele populare; deh, general umanul de care elitistii moderni si-au cam batut joc…). Exista apoi categoria scriitorilor care vând bine pentru ca sunt „intelectuali mediatici”, eventual implicati politic (de la Adrian Paunescu la Mircea Dinescu si Stelian Tanase, al carui „Maestro” n-ar fi ajuns niciodata în topul vânzarilor fara prezenta pe sticla a autorului sau). Banuiesc, apoi, ca va referiti la scriitori „comerciali” din mainstream, altfel ar trebui sa-l punem la socoteala si pe Pavel Corut sau, la alt nivel, pe Dan Chisu sau pe Mihaela Radulescu. Lasând gluma la o parte, un prozator care si-a asumat cinstit si profesionist „comercialismul” mi se pare Stelian Turlea, care a abordat cu succes chiar genul chicklit. Claudia Golea si-a managerizat binisor imaginea comercial-exotica. Ca prozator, si Dan Sociu pare sa se fi PR-izat eficient (cu riscuri considerabile), mai eficient se pare decât C. Rogozanu în manifestul sau trendy „Fuck the cool”. Si veteranului Ioan Grosan i-a iesit, o vreme „divertismentul” postdecembrist, dar tot cu pierderi mari. Dintre poetii ramasi poeti, Emil Brumaru îsi „vinde bine” poezia sexuala, mai bine, oricum, decât Serban Foarta – „rimelarile” si celelalte. Dan Lungu, în schimb, pare sa se vânda satisfacator la export, dupa retetele „estice” dorite
pe-acolo.
Atribute, hm… As spune ca nu-i vorba atât de scrisul dupa retete si cu ingrediente „populare”, cât de iesirea în întâmpinarea dorintelor cititorului mediu, „amator”. si stimularea accesibila a cliseelor „culturii înalte” (v. Coelho) poate fi o buna strategie de succes. Observ, deocamdata, ca nu prea mai merg la noi policier-urile (afara de vulgarizarile paranoice corutiene, fireste). Stam prost si la productia de thriller-uri si polit-thriller-uri, dar, si aici, ne alimentam copios din traduceri. Nici SF-urile nu se mai vând prea grozav, se pare, în schimb, pâna acum câtiva ani, unii prozatori postmoderni cochetau nu fara oarecare succes la tineri cu cyberpunk-ul.
2. Exista o diferenta semnificativa între comercialism si plierea pe trend (adica pe tendintele la moda, ca asa se spunea pe vremuri). În primul caz, ne aflam în zona literaturii de consum standard, vizând captarea unui public extraliterar, în cel de-al doilea însa e tintit chiar publicul cât de cât avizat, mainstream, sensibil la voluptatile inovatiei. Iar trenduri sunt destule… Astept cu drag moda romanelor colective online. Nu stiu cât de bine vinde plierea pe trendul „amintirilor din comunism”, de pilda. Sau pe cel minimalist-biografic, „mizerabilisto-sexualist”, „narcotico-psihedelico-detabuizant” sau autofictional. Voiam sa spun ca exista „succesuri si succesuri”.
Fascinatia „trendului” e, fireste, un apanaj al scriitorilor tineri. Cât despre categoria autorilor contemporani care par imunizati la trend… trebuie sa vedem care au fost „trendurile” în perioada formarii si afirmarii lor. Glumesc, bineînteles. Cred ca intra aici mai ales scriitorii din generatiile mai vechi, de la Nicolae Breban si Augustin Buzura la Mircea Horia Simionescu si Mircea Ivanescu, sa zicem, scriitori pentru care literatura se înscrie într-o traditie umanista, canonica. În schimb, Nora Iuga surfeaza, de câteva decenii, pe toate trendurile transgresive, iar Radu Cosasu e, tot de câteva decenii, pe trend fara sa faca nici un efort în acest sens. Cred ca „trendisti” sunt, prin definitie, autorii care vor cu orice pret sa para „tineri” si seducatori, în vreme ce „rezistentii la trend” sunt cei fideli propriei formule... Exista apoi autori-creatori de trenduri (putini), dupa cum exista autori mimetici, care doar se pliaza pe ele. Unde nu (mai) e traditie, acolo e trend, si unde nu e ierarhie axiologica autentica, acolo e top. Am zis!
3. Normal (vezi mai sus), numai ca depinde ce întelegem prin „câstigatori”. E vorba de sufragiile publicului, de succesul „de casa” sau de ambele? Depinde, bineînteles, ce-si doreste/ propune fiecare, depinde pentru cine scriu scriitorii – pentru piata, pentru istoria literara, pentru prieteni, pentru un public extern, pentru o entitate ideala etc. Unii câstiga publicul mai larg, dar pierd (din) stima criticii si a „breslei”. Altii – viceversa. Spre exemplu, de când s-a stabilit la „Playboy” Dan Silviu Boerescu a încetat sa mai conteze în calitate de critic literar. Cred ca „antitrendisti” sunt cu deosebire cei care pun necesitatea interioara a scrisului pe primul plan si mizeaza mai ales pe durata lunga a receptarii. Ceilalti sunt dependenti de contactul imediat cu publicul lor pe care cauta sa îl seduca. Oricum, riscul falimentului e mare în conditiile în care vrem „sa avem si noi falitii nostri”. Ideal e sa adopti formula care ti se potriveste, nu cea prin care ai putea sa „dai lovitura” desi nu-ti vine bine. Cred, de aceea, ca în categoria câstigatorilor „trendisti” se afla mai ales creatorii de trenduri, iar în cea a perdantilor – cei care se pliaza, oportunist, pe ele, sperând sa le iasa si lor o dobânda, acolo. Cât despre „antitrendisti”… e destul sa spun ca valoarea autentica se poate dispensa lejer de suportul trendului sau îl creeaza de la sine, prin propagare spontana. Dar, în realitate, nimeni nu se poate sustrage complet trendurilor. Important e, pâna la urma, ce face fiecare din ele.
4. Dupa parerea mea, scriitorii a caror „grija pentru update si publicizare” confisca (sau substituie) „orgoliul estetic al textului literar” sunt niste virtuali perdanti, cel putin pe termen lung. Daca te lasi construit de piata si mode sau te construiesti în functie de piata si mode, valoarea ta estetica devine valoare de schimb. Acum, daca mizezi exclusiv pe imediat si-ti convine, e OK – în definitiv, vorba lui Andy Warhol, toti putem fi celebri pentru un sfert de ora… Dar poti sa ramâi, foarte bine, la asceza orgoliului estetic, asa cum le poti avea foarte bine pe amândoua, daca ai si talent în ale autopromovarii. De fapt, cei mai multi ar vrea sa le aiba pe amândoua… Urmariti scriitorii aflati în mod constant pe listele pentru traduceri în strainatate, invitati regulat la diverse târguri si saloane internationale de carte, la diverse manifestari promotionale… Le lipseste oare orgoliul estetic?
Scriitorii români nu au simtul pietei
BIANCA BURTA-CERNAT
1. Mai întâi, o observatie în privinta ,,casutelor goale” care se cer umplute/ bifate ca sa avem si noi, vorba cuiva, falitii nostri, adica roman erotic, metafictiune istoriografica, cyber-roman s. cl., în ciuda impulsului mimetic al scriitorilor/ literatilor români, nu stiu cum se întâmpla, dar ramân destule ,,casute” nebifate. Poate pentru ca acest impuls mimetic functioneaza destul de selectiv?! Cele mai multe casute nebifate tin de domeniul istoriei literare, din ce în ce mai putin ,,profitabil”. Au altii (în culturile ,,mari” pe care le imitam) editii critice de opere pentru toti autorii clasici, dar noi ne îndemnam mai greu sa le urmam exemplul (cu exceptiile de rigoare, desigur). Ar fi nevoie de o biografie a lui Arghezi, de pilda, dar cine s-o scrie? Am vrea sa citim o sinteza critica despre tânara generatie interbelica, dar... în fine, nu mai insist, pentru ca istoria literara oricum nu are cum sa (mai) faca parte dintr-un trend, fie si în cercul restrâns al literatilor. Revin la proza. si aici destule casute sunt goale. Sau le bifeaza (uneori timid) un autor sau doi. Da, autorii români ai ultimilor ani s-au înghesuit sa scrie roman erotic, autofictiune, metafictiune, povesti despre ,,epoca de aur” s.a., însa nu prea au simtit imboldul de a scrie literatura fantasy, roman politist sau literatura pentru copii, desi sunt semne ca piata ar absorbi asa ceva, încât îmi pun întrebarea daca scriitorii români au într-adevar simtul pietei. Impresia mea este ca, deocamdata, ei oscileaza între un bovarism al scrisului elitist (aliat cu dispretul pentru ceea ce se considera a fi ,,paraliteratura”? fictiunea S.F. sau fictiunea politista) si o tentatie a ,,retetei” de succes.
Nu cred ca e o rusine ca un autor sa-si scrie cartile gândindu-se (si) la public, în conditiile în care nu-si micsoreaza (auto)exigentele, nu face concesii prostului gust, nu se multumeste cu un succes factice, de moment. Conditia esentiala e ca scriitorul sa aiba ceva de spus si sa vrea sa comunice. A scrie autist, pentru sine, fara efortul (caci, pâna la urma, de un efort e vorba) de a se adresa cuiva si fara dorinta de a fi citit de cât mai multi, e cea mai proasta ,,afacere” în care se poate lansa un scriitor. Cât despre succesul de public sau de critica, de la un punct încolo e incontrolabil.
2. Daca prin ,,comercial” întelegem ,,vandabil” si daca nu atasam termenului nici o conotatie peiorativa, atunci m-as hazarda sa spun ca, dintre prozatori, bine ,,vânduti” sunt autori ca Mircea Cartarescu (si nu doar cu „De ce iubim femeile”), Ion Manolescu (fireste, cu „Derapaj”, nu si cu celelalte doua volume de proza), (poate) Sebastian A. Corn, Doina Rusti (cu „Lizoanca”). La poezie e mai simplu: poezia (contemporana) nu prea e vandabila si, din pacate, nici nu e citita de altcineva în afara de poetii însisi sau de comentatorii de poezie.
Daca prin ,,comercial” întelegem si o disponibilitate sporita de pliere la cerintele (presupuse ale) pietei, atunci lucrurile sunt mai putin clare, intram într-un adevarat hatis de precizari, de distinctii, de nuantari. Exista, cel putin ipotetic, pe un prim palier, o literatura pur ,,comerciala”, fara ingredientele literaritatii. Dar nu asta ne intereseaza aici. Oricum, nu stiu ce productii autohtone actuale de acest tip as putea numi – s-ar parea ca la noi literatura pur comerciala consumata e tot de import. Exista, apoi, un gen ciudat de carti (foarte numeroase si evident inutile, publicate si uitate pe rafturile mai dosnice ale librariilor) care nu intra nici în categoria literaturii mainstream nici în categoria literaturii ,,de consum”; sunt scrise neprofesionist si nu intereseaza pe nimeni (câti stiu cine e Ligia Visoiu si de ce ar sti?).
În sfârsit, ajungem si la cartile carora nu li se poate nega trasatura literaritatii si care contin, în doze diferite, si o componenta ,,comerciala”, vizibila mai ales în intentia de a satisface anumite (presupuse) asteptari ale publicului. (Spun ,,presupuse” pentru ca, din câte stiu, nu s-au facut pâna acum anchete/ studii sociologice serioase privind asteptarile de lectura în România de azi.) Aceste ,,asteptari” ar include, sa zicem, o epica mai alerta, cu elemente de ,,senzatie” (fara a cadea în senzationalism), povesti despre ,,cum a fost în comunism” (înca ,,se cer” si la export!) sau fictiuni despre ,,economistii mintii”.
3. ,,Fascinatia trendului” e vizibila mai mult si mai mult în cazul autofictionarilor (Ioana Baetica, Ioana Bradea, Adrian Schiop, Dragos Bucurenci, Veronica A. Cara, Ionut Chiva, Alain Gavrilutiu – lista poate fi continuata), a caror formula da semne, mi se pare, ca ar iesi din moda. Nu întâmplator o autofictionara precum Cecilia Stefanescu încearca sa se reorienteze, în al doilea roman, catre altceva.
Ca indiferenti fata de trend (sau neinfluentati în mod hotarâtor de vreun trend) îi vad pe Horia Ursu, Radu Ttuculescu, Petru Cimpoesu, Radu Aldulescu, Daniel Banulescu, Dan Stanca, Filip Florian, Bogdan Suceava – autori care nu par dispusi ,,sa câstige” sau ,,sa piarda” altfel decât strict pe cont propriu.
4. Un caz particular de ,,afiliere” – cu bune rezultate, fara riscul omogenizarii/depersonalizarii – la un trend îl reprezinta câtiva dintre asa-numitii prozatori ,,minimalisti” afirmati în anii 2000, iesiti din mantaua microrealismului optzecist: Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lazarescu, despre care se poate afirma fara ezitare ca sunt prozatori profesionisti. Se observa deja foarte bine ce elemente îi individualizeaza, pe fiecare în parte, dincolo de proiectul comun. Pâna la urma, contrar aparentelor, ei ,,câstiga” nu atât datorita trendului, cât gratie modului particular de abordare a unei formule comune si en vogue.
E o banalitate, în fond: Trendurile se duc; în istoria unei literaturi ramân (doar) individualitatile (indiferent daca au apartinut sau nu unui trend).
Între hagiografie si tabloid
ADRIANA STAN
„Simion Liftnicul” surprinde foarte bine doua noduri cronice ale mentalului românesc: hagiografia si tabloidul. Ca, foarte recent, topul vânzarilor s-a împartit între Dan Puric si Laura Andresan nu e doar o coincidenta cu haz, ci semnul unui trend recurent, pe care critica l-a identificat deja: consumatorul mioritic se simte tentat fie sa evadeze în poveste brodata idilic, fie sa adaste în bârfa de cafenea.
Blamata autofictiune douamiista poate fi, desigur, justificata socio-politic ca gen simptomatic al postcomunismului, care a polarizat foamea publicului de adevar non-fictional, ulterior memoriilor si jurnalelor dominante în anii ‘90. Datele dezmint însa existenta unui val literar de durata în acest sens. Cum Schiop, Chiva, Bradea & Co. au pierit dupa debut în negura uitarii, cum singurul care si-a asumat-o curat a fost C.-P. Badescu, iar singurul care a emulat-o recent, dintr-un miserupism specific si o limitare structurala, e D. Sociu, autofictiunea arata mai degraba ca un adversar inventat în sprijinul unor legitimari ad-hoc: cutare scriitor se jura ca nu face asa ceva, cutare critic exulta când identifica „altceva” etc. Si A.M. Sandu, si A. Chivu sau C. Torsan pot fi suspecti, la o adica, în acest caz, toti însa pluseaza în sofisticare narativa, mutând miza decisiv pe terenul fictiunii. Concept-sperietoare si simpla eticheta promotionala în siajul unei colectii de editura, „autofictiunea” e mai degraba calul de bataie ce întemeiaza negarea standardizarii si asumptia de noutate. „Oroarea de trend”, cum ziceti, tinde sa devina ea însasi o moda, literara si critica.
Cât despre escapism, nu neaparat schelarii fictionale vaste satisfac acest sector. Mai activa în constructe de morala compensativa e linia romanesca asa-zicând de mijloc. Prin intermediul ei, consumatorul beneficiaza acum de o valoare de întrebuintare, discret la pachet cu experienta artistica. Multor poliromisti (Teodorovici, Lungu, dar si Nicolaie, stefanescu) le e comuna o morala volanta, cu lectii chiar si fara teza, totusi simple si clare, despre supravietuire, prietenie, dragoste, umanitate. Or fi scriind ei mai nespectaculos, când nu de-a dreptul prost, cert e ca în cazul tuturor cititorul e liber sa nu se împiedice de forma, ci sa acceseze direct fondul afectiv. O astfel de proza se poate erija lesne în expedient de etica provizorie, fapt ce se explica atât extraliterar (deriva de dupa prabusirea marilor sisteme ideologice), cât si intraliterar: fata de proza canonica a saizecismului esopic sau a textualismului si scrâsnetul sau intelectualist, romanele de azi sunt, firesc, digerabile, tusante si, deopotriva, traductibile, vorbesc despre oameni si nu se mai încurca în rafuieli meta. Umorul, simplitatea si emotia domestica sunt ingredientele necesare si suficiente ale microrealismului cu care iesim în sfârsit în Vest, precum o demonstreaza, de altfel, si noul val din cinematografia româneasca. Desi initial revizitat la firul ierbii, pe panta mai senina a nostalgiei, story-ul comunist, solicitat în continuare în Occident, e de asteptat sa patrunda în cadre mai dramatice, ceea ce se vede si în romanul D. Rusti.
Starea de spirit locala, dar si cererea de export, încurajeaza moderatia, dominanta etica si culoarea autohtonista. De aceea, experimentul, stors oricum de optzecism, l-au mai tatonat în aerul anilor 2000 doar câtiva „nebuni” (desi foarte buni), ca T. O. Bobe sau St. Bastovoi. Eventualele modele straine înnoitoare sunt curtate, oricum, de maniera puerila si teribilista: senzatiile junkie à la Bucurenci, de pilda, par amuzant de bovarice dupa niste ani ‘60 fara beat, doar cu artificii si floricele, iar o încercare curajoasa ca a lui I. Manolescu de a intra cu „Pendulul lui Foucault” & cu Porsche-ul în tarcul literaturii române s-a soldat, valoric, cu un carambol. Reala excentricitate literara, conotata pozitiv, seamana la noi cu conceptul de „expresivitate involuntara” al lui Negrici: evadati din ideologia generationista – sau, ma rog, din orice generatie posibila, ca Simona Popescu – scriitori din plutonul doi, ca P. Cimpoesu sau H. Ursu arata astazi mai exotici si mai proaspeti decât ar fi fost vreodata în junetea lor optzecista.
În poezie în schimb, valurile se aduna cu evidenta cliseului, iar moda tine de sectorul prêt-à-porter, de gama de culori întunecate, are un pronuntat aer de familie si poseda un arsenal de petarde pentru defilare. Protestele graffitice ale lui Ianus (de dinainte de îmbalsamarea „taticoasa”), Novac, Coman, Komartin, Vladareanu au ceva perisabil, de slagar, un prezenteism ce-i face vulnerabili odata cu epuizarea contextului social în care scriu. Pe de alta parte, ei sunt foarte activi convivial, îsi negociaza un fel de platforma generationala colectionând lobby-uri amicale, scriu adica sustinut unii despre/ pentru altii, întretin în prietenii literare un soi de efect de sera, înauntrul caruia proliferarea tematica e inevitabila si ea se face în maniera de copycut. Apare, pe lânga asta, si o polarizare pe gen si model literar: baietii au un expresionism cu cojones ca I. Muresan, iar fetele umbla despletite în zona viscerelor ca A. Marinescu. E o descriere, nu o judecata de valoare: exista actualmente multi poeti buni si foarte buni, calitatea lor o da însa rafinarea bazei comune, nu iesirea deliberata din caminul poetic.
Revenind la „oroarea fata de trend”, care e, mai exact spus, fixatie simptomatica a noutatii – un aspect similar îl reflecta – si aici C. Rogozanu are dreptate – complexul puritan fata de comercial, resimtit înca înainte de a se manifesta efectiv ca moarte a literaturii autentice. E drept, de prin 2005 editurile descopera cât de cât rentabilitatea. Ca viata unui gen literar ar depinde de cota sa de piata suna perfect normal în societatile democratice, chit ca la noi a fost mai degraba improbabil de-a lungul deceniilor în care canonizarile s-au facut si desfacut conform unor politici culturale piezise. De aceea, cu toate spaimele neoconservatoare mai recente ca influentele pop dauneaza calitatii, este clar ca relativul consumerism literar poate fi vazut ca debuseu de autoreglare a unui sistem literar pe care anii ideologizati l-au împins într-o directie conservator-elitista. Azi, unele tipologizari sunt setate mediatic de edituri (vezi „Ego-proza”), iar cartea comunica direct cu publicul prin interfata bloggeristica. Fireste, daca pulsul orizontului de asteptare poate fi luat direct de la cetitor, respectiv via editori la târgurile internationale, iar verificarea se face pe teren si la cald, instanta critica suna cel mai bine pe un recitativ nesuparacios si piaristic. „If we have happy customers”, vorba lui B. Al. Stanescu, ce rost are sa te complici în tâfna, solipsism si „gherila”?
De fapt, sectorul de consum e în continuare deficitar, nu avem pe piata vizibila intriga în stare pura, libera de tensiuni problematice sau ceva psihologie. N-o sa se apuce nimeni prea curând pe la noi sa scrie onest si de cursa lunga chicklit, roman politist SF sau fantasy ca la carte, fiindca eventualii novici au învatat din atelierele de creative writing ca they can do better ori au pur si simplu ambitul de a scoate „ceva ce nu s-a mai scris în literatura româna” (citat aproximativ regasibil în multe prezentari de coperta). Pe scurt, scriitorii români sunt în genere prea scriitori ca sa ocheasca pe fata succesul comercial.
Flirteaza însa cu el pe ascuns: de când s-au prins ca romanul e mai vizibil, mai de impact, D. Sociu, I. Nicolaie, A. Greceanu, în mare, bine primiti la debutul poetic, sar fara plasa în roman unde, previzibil, li se si înfunda.
Pe de alta parte, carti magistrale – „Cine adoarme ultimul” de B. Popescu, „Teodosie cel Mic” de R. Radulescu, „Cruciada copiilor” de F. Ilis – negociaza mult mai deschis cu toposurile comercialului fictional, de influenta externa. Asta e însa, ca pentru orice capodopere, o poveste izolata.
Nu vreau sa mi se sugereze: daca ai scrie asa, ar fi bine
ELENA VLÃDÃREANU
Nu sunt sigura ca am înteles exact întrebarile, dar ce este mai jos reprezinta încercarile mele de explicare a unor moduri de a NU întelege regulile de pe piata literara. Reguli pe care oricum nu am de gând sa le respect, chiar daca risc sa ma acresc si, la un moment dat, sa ajung o frustrata.
Mircea Cartarescu, care, totusi, nu e un brand de ieri-de azi, Filip Florian, Dan Sociu: ei sunt, dupa mine, cei mai comerciali scriitori din literatura româna actuala. Asta si pentru ca fiecare din ei umple o nevoie resimtita atât de cititori, fie ei profesionisti sau mai putin, cât si de editori. Mircea Cartarescu ne ajuta sa spunem: avem si noi un scriitor care ar merita Nobelul, dar noi stim ca asta este un premiu politic, deci nu îl vom lua niciodata. Filip Florian acopera nevoia unui scriitor bun de la debut; ne ajuta sa putem spune: „Cel mai de succes tânar scriitor român”, iar despre „Degete mici”: „romanul de debut cel mai solicitat pe piata internationala”. Iar Dan Sociu raspunde nevoilor noastre de a fi mamosi: tânar, boem, bolnav, alcoolic, fost alcoolic, trecut pe iarba, dar iarba e ilegala si scumpa în România, fara job, dar genial, cum îl putem ajuta? Ceva în genul „Eminescu, geniu neînteles si poet nepereche”.
O, nu! Ati înteles ca eu nu îi consider pe cei trei scriitori buni? Ok, poate am niste rezerve fata de Sociu, „multumita” celor doua romane publicate unul dupa altul, la fel cum Filip Florian nu este chiar „my cup of tea”, dar asta nu înseamna ca nu sunt scriitori buni. Ce încerc eu sa spun este ca si pe piata literara functioneaza mai degraba niste reguli. Ca este nevoie de oameni pe care sa se construiasca sistemul. si cu cât scriitorii-pilon sunt mai buni, asa cum sunt cei de fata, cu atât o campanie de promovare este mai rentabila si favorizeaza mai mult imaginii editurii respective.
Într-o societate mai relaxata si mai deschisa atitudinii contestatare însa si Marius Ianus ar fi fost o vedeta. Dar în sistem nu este nevoie de indivizi recalcitranti, dusi, imprevizibili, pe care sa nu-i putem cocolosi. Macar acolo, putin, cât sa le instauram dependenta de noi. si, de asemeni, nu prea ne plac cei pe care nu stim de unde sa-i apucam, cei care vor sa para independenti si puternici si pe cont propriu.
Unde cred eu ca este problema, daca într-adevar este o problema: ca astfel se impune, se creeaza, se prescrie o reteta. Ca editurile se multumesc cu prea putin, iar mesajul cifrat care ajunge la mine suna asa: „ei, daca ati scrie si voi ca... ce bine ar fi!”. si critica literara îsi aduce uneori constributia la asta. Bunaoara, Mihai Iovanel scria în cronica la „Urbancolia”: asta este directia pe care trebuie sa o urmeze literatura tânara. Poftim? De când sta criticul cu fundul pe fotoliu si decide ce si cum trebuie sa se scrie? Pai, ce facem? Daca nu respecti reteta nu ai ce cauta în domeniu? „A se lasa”, cum ar zice tot Iovanel. Nu vreau modele, nu vreau sa mi se sugereze: daca ai scrie asa, ar fi bine, am avea nevoie de asta. As accepta daca la mijloc ar fi vorba de bani. Daca mi s-ar spune: vrem o carte despre viata albinelor, vrem sa o scrii tu, te platim cu atât. Altfel, nu. Nu vreau sa mai aud „nu avem marele roman al comunismului, la târgul de la Frankfurt tot ni se cer romane cu si despre comunism si noi nu avem de unde sa le dam”, asta sugerând: pune mâna si scrie un roman cu chestii comuniste, ca de asta avem noi nevoie. Abia astept sa vad cum se vor învârti oamenii în jurul „Cozii”, pare sa fie exact lucrul ala de care aveau nevoie. Încerc sa-mi pastrez indiferenta fata de sugestiile din afara. Dar credeti cumva ca e usor? Credeti ca e usor sa ignori semnalele editorilor, sa ignori asteptarile cronicarilor, sa fii lucid si sa spui „e o prostie!” atunci când ti se spune „dar asta cer cititorii”? Credeti ca este usor sa încerci sa nu devii o suma a lucrurilor pe care altii le vor si le asteapta de la tine? Nu-mi iese din cap o discutie cu Lia Perjovschi despre a fi astazi alternativ în arta: a fi alternativ astazi, spunea Lia, înseamna sa nu accepti sa devii comercial.
Nu întâmplator m-a nemultumit ineptia asta din cronica lui Iovanel. Pentru ca, de vreo doi ani încoace, simt aceasta apasare a „celui mai bun”. Avem nevoie de „cel mai bun” prozator sau poet român, de „cel mai bine vândut”, de „cel mai popular”. O presiune existenta unde vezi cu ochii: în comunicatele de presa ale editurilor, în articolele de la „Cotidianul” – pentru care exista Cartarescu & restul – în argumentele cronicarilor literari. Dar în egala masura si o presiune a lucrurilor asemanatoare, care trebuie sa confirme asteptarile.
Nu ne (mai) intereseaza experimentul, nu ne intereseaza inovatia, ne facem ca ploua în fata cartilor problematice. „Hai sa furam pepeni”, de exemplu, a avut fix doua cronici: una a lui Tudorel Urian, în „România literara”, si una (în doua variante, „Dilema veche” si „Adevarul literar si artistic”) de Marius Chivu. Poate doar eu ma asteptam ca aceasta carte sa fie troznita sau, dimpotriva, adorata si de aceea sa am o mica frustrare fata de lipsa de reactie a cronicarilor literari în fata ei. Cartea asta ar fi meritat sa se scrie mai mult despre ea macar pentru ca Nora Iuga nu este un no name. Apropo de Nora Iuga: când în cei mai multi scriitori români cu succes, aici sau în afara, s-a pompat si se pompeaza PR la greu, ea a reusit pe cont propriu. Sau, mai înainte, „Lucrari în verde”, o alta carte care i-a luat pe nepregatite pe cronicarii români. Care sunt mai pregatiti, de exemplu, pentru chestii foarte-foarte soft si neinteresante, gen Dana Catona, dar mai putin pentru o carte „desteapta”, care sa le ceara o cultura, daca nu poetica, macar teoretica.
Ca sa scapam de abstractizari, cum se reflecta asta pe piata? În momentul de fata este imposibil sa scoti o carte care sa arate asa cum vrei tu. Doar daca îti faci propria editura. Altfel, nici o editura din România nu e dispusa sa accepte un format neconventional pentru o anumita carte. Toate trebuie sa fie la fel, sa arate la fel, sa fie scrise cu acelasi font si acelasi corp de litera, sa aiba acelasi tip de coperta. Nu sunt acceptate costuri suplimentare, dar nici daca spui ca acoperi tu ce este în plus nu este de acceptat. Ca sa dau un alt exemplu, daca „Extrem de tare, incredibil de aproape” ar fi fost scrisa de un autor român, nu ar fi putut aparea asa cum este tocmai pentru ca nu ar fi intrat în colectie. Poate exagerez. Dar încercati sa convingeti o editura sa va publice un volum de poezie – pentru ca da, poezia este punctul nevralgic, dar nu numai ea – pe care l-ati gândit într-un anume fel, de la coperta, titlu, ilustratia de pe coperta pâna la tipul de hârtie. Nu va merge. Veti accepta mici compromisuri, de neocolit daca vreti sa va apara cartea, chiar daca asta înseamna ca v-ati distrus
conceptul.