„Impertinentul“, seducatorul Constantin Noica (II)
articol aparut in Cultura, nr. 228 din 2009-06-18» cultura literară » în ariergarda avangardei
Autor: EUGEN SIMION
Revin la atmosfera din Amfiteatrul „Odobescu“. Iata ce-am notat în jurnalul meu despre acea întâlnirea de pomina si ce-am strecurat, apoi, în textul din „Sfidarea Retoricii“: C. Noica este, cum zice chiar el cu o abia perceptibila ironie, unul dintre batrânii cetatii, preocupat sa trezeasca în flusturaticii tineri simtul responsabilitatii fata de ei însisi si fata de cultura în care traiesc.
Filosoful pune o oarecare afectiune în dojanele lui, dar, din când în când, glasul capata asprimi biblice si frazele devin taioase. Capul lui, care îndeobste sta putin aplecat, într-o vigilenta asteptare, se înalta atunci semet si trupul se dezarcuieste brusc pâna devine drept si amenintator ca o statuie de mânie stapânita. Liniile fetei, care în vreme de liniste par retrase într-o amaraciune împacata cu sine, se modifica, si din figura sceptica dinainte iese chipul unui luptator redutabil, gata sa doboare orice adversitate intelectuala. Trecerea de la resemnarea ecleziastului la furia luptatorului mi se pare spectaculoasa.
C. Noica nu-i, evident, un orator, este, ca noi toti, un om al scrisului. Ar fi un orator stralucit daca ar avea, vorba lui Flaubert, o pana în gura, ceea ce din fericire nu se întâmpla.
Genul oratoriei intelectuale a coborât simtitor în a doua parte a secolului nostru. Se cultiva, în mediile universitare cel putin, un tip de discurs din care orice retorica este eliminata. Profesorul apare, modest, în mijlocul unor tineri care au cea mai adânca mefienta fata de vorbirea frumoasa. El trebuie sa comunice simplu si repede ceva esential, nu-i timp de figuri de stil, nimeni n-are rabdare sa asculte comparatii marete. Oricând un student fanatizat de o convingere te poate opri si, realmente, te poate scoate din sala daca bati câmpii. C. Noica nu-i zic, un orator, dar, având ce spune tinerelor generatii de intelectuali, discursul lui place, chiar si atunci când opiniile sale le ranesc sensibilitatea.
Dar revin la dialogul citat, acolo unde C. Noica, fata în fata cu 300 de tineri curiosi si incomozi, a trebuit sa dea seama (este o expresie ce-i place) despre adevarurile în care crede si despre cartile pe care le scrie. Este inutil sa mai spun ca filosoful venit de la Paltinis a dat seama în felul sau. Si-a reclamat, întâi, dreptul de a fi insolent, zicând ca filosofia are datoria sa irite comoditatile noastre. Îmi amintesc ca, în alta ocazie, C. Noica vorbea cu admiratie de cei trei mari impertinenti ai secolului al XVIII-lea: Voltaire, Rousseau si Diderot (asupra ultimului nume s-ar putea sa ma însel). Asadar: dreptul de a provoca si dreptul de a certa pe cei ce nu merg în sensul culturii de performanta. Poetul sa fie cult si sa stie legile poeziei, filosoful tânar sa învete greceste daca vrea sa fie cu adevarat filosof, filologul sa se cufunde în istorie si sa citeasca documentele vechi pentru a deduce fiinta limbii si legile ei de întemeiere... Dar, mai ales, tinerilor le sta în fata miracolul european: „si de aceea este necesar sa va pregatiti temeinic pentru lungul drum al cunoasterii“. Sansa noastra este, dar, sansa culturii europene. Si noi, românii, stând bine cu natura, avem o buna întâlnire cu cultura europeana, e de parere filosoful: „Suntem într-o ordine în care ceea ce e dincolo de noi e mai dincoace decât noi însine, de la Kant toata lumea este în transcendalitate, chinezii n-au metafizica, cultura indiana e plina de prejudecati, Apusul a ajuns la anumite praguri, da semne de oboseala, exista pentru noi posibilitatea unei culturi de anvergura în cadrul culturii europene care-i o cultura deschisa, fara prejudecati“. „Am venit la aceasta întâlnire pentru cei care cred în cultura mare... Daca nu credeti în dumneavoastra, atunci nici eu nu cred în dumneavoastra si nu ma interesati daca nu va interesati“ – adauga filosoful. Si tot el: „în cultura umanista miracolul începe la 35 de ani“.
Rezum si, probabil, tradez nuantele, însa, în esenta, mânia filosofului lua în cele din urma aceasta forma moralizatoare. Pe el îl interesa nu fiinta întru devenire, ci fiinta întru fiinta. Aceea care, construindu-se spriritualiceste, poate duce la progresul unei culturi. Orice intelectual adevarat este autodidact – afirma C. Noica, uitând ca se afla într-o universitate si nu într-un pustiu. Gândul lui impertinent trebuie tradus în felul urmator: sta în putinta unui om de a se forma, profesorul îti da o metoda sau te învata sa te dezveti de metode, cultura ti-o faci singur printr-o îndelungata lectura meditata... Scoala este un cadru necesar unde înveti ideile generale si un mod de a gândi cultura, lectura individuala e conditia (si sursa) oricarei performante în cultura... Idee sanatoasa, primita cu oarecare ostilitate de un student în filosofie care, înspaimântat, întreaba pe filosof care poate fi sansa lui în ziua în care va coborî, dupa absolvirea facultatii, într-o gara oarecare cu un geamantan în mâna... Sansa este mare, raspunde numaidecât filosoful, daca geamantanul este plin cu carti... Întrebat daca a avut sau nu neplaceri în existenta lui, tot C. Noica raspunde ca talentul lui e sa-si valorifice neplacerile, esecurile. Va nelinisteste ceva? – mai este chestionat. „As minti daca as spune ca moartea nu ma sperie si nu ma gândesc la ea“. „Ce-ati învatat de la Nae Ionescu?“ – vine din sala o alta întrebare (primejdioasa pentru acele vremi). Filosoful raspunde prompt si inspirat: „M-a învatat sa ma dezvat de filosofie“.
E limpede, C. Noica nu venise sa câstige oricum simpatia tinerilor sai cititori. A venit sa-i certe si sa stârneasca în ei ambitia de a deveni ceva mai mult decât fiinte întru devenire. Dupa care s-a retras repede în salbaticia (relativa) din vecinatatea muntilor Ciucas, unde, se pare, vechii zei ai Heladei se odihnesc din când în când.
*
A doua întâmplare cu Noica a avut loc câtiva ani mai târziu, în alte circumstante si alt spatiu: în apartamentul meu din strada Apolodor 13-15 în prezenta a doi scriitori: Marin Preda si Valeriu Cristea. Pe ultimii doi îi invitasem nu mai stiu cu ce prilej la mine si, în timp ce stateam de vorba, suna cineva la usa. Era C. Noica. Surpriza mare. Nu fusese niciodata în casa mea, nu eram un om public, nu primeam în micul nostru apartament decât un numar mic de oameni de litere. Cum de aparuse, asa, pe neanuntate, filosoful de la Paltinis? Misterul s-a lamurit în acest chip: filosoful facuse o vizita în blocul nostru (bloc în care locuiau multi scriitori, redactori, oameni – oricum – din sfera culturii) si, aflând ca acolo locuiesc si eu, s-a gândit sa ma caute... Ce-a urmat se poate închipui. Discutia a fost acaparata de Noica si Preda, doi teleormaneni. Filosoful si prozatorul gasisera teme comune si un limbaj comun... O seara de neuitat pentru mine. Preda nu se arata complexat de stiinta filosofului, filosoful nu manifesta aroganta fata de prozatorul fara titluri universitare. Mi s-a parut chiar ca îl admira si ca tine seama de reflectiile lui. Dupa disparitia lui Marin Preda (în 1980), i-am solicitat lui C. Noica un articol despre tema filosofica din „Cel mai iubit dintre pamânteni“. L-a scris, demonstrând ca întrebarile puse de Petrini, eroul romanului, sunt corect formulate filosofic. Întrebarile si comentariile în marginea filosofiei lui Nietzsche. Cei doi teleormaneni continuau sa comunice pe aceasta cale...
Retin imaginea lor din seara la care m-am referit mai înainte: un Preda, fiul unui taran inteligent din Silistea Gumesti, ajuns un scriitor de succes, un Preda putin îngândurat, atent la ce spune interlocutorul acesta care nu venea din lumea scriitoriceasca, un Preda, în fine, care vorbeste rar, dar când vorbeste nu spune vorbe goale, în fine, un prozator care citea pe filosofi si încerca sa-i interpreteze în felul sau; nu primea, oricum, de-a gata, nu învata propozitii pe de rost, urmarea o idee si o supunea analizei sale din perspectiva preponderent existentiala; de partea cealalta un filosof deja celebru, fiul unui administrator de mosie din Vitanesti – Teleorman, un intelectual de clasa, trecut prin puscariile comuniste, antrenor intelectual (cum singur si-a spus), „impertinent“ în sensul dat de el acestui termen, un filosof care, în tinerete, detesta pe filosofii de scoala (de felul lui Maiorescu) si voia sa traiasca într-un sat de filosofi care pun totul „în problema“, „în tema“; si-a amintit, totusi, la timp ca Seneca a fost prim-ministrul lui Neron si atunci s-a lecuit de ideea de a fundamenta un stat condus de filosofi. Un Noica, zic, care nimerindu-se sa întâlneasca într-o seara în casa unui critic literar un mare prozator ivit tot din Câmpia Dunarii, sta de vorba cu el despre Nietzsche si morala istoriei. În tablou intra si doi critici literari care asculta cu atentie ce se discuta, mirati ca, în aceasta situatie, prozatorul se poate întelege cu un intelectual de clasa care, teoretic vorbind, nu crede ca literatura este esentiala pentru spirit...
30.05.2009