Un mit al iubirii în „tara de tejghetari“
articol aparut in Cultura, nr. 228 din 2009-06-18» cultura literară » texte şi contexte
Autor: CONSTANTIN COROIU
Am mai citat recent aici ceea ce scria G. Calinescu, deplângând „lipsa corespondentei sentimentale si a corespondentei în genere“ din cultura noastra.
„N-avem o Doamna de Sévigné. Dar n-avem scrisori de artisti si scriitori catre femei si invers“, constata Divinul conchizând: „Când într-o cultura un barbat si o femeie nu au sa-si spuna nimic, acea cultura nu-i eminenta“. Totodata, el întreba retoric: „Unde este Elena pentru care s-a aprins razboi? Unde este pasionata Fedra? Unde este Beatrice care l-a asteptat pe Dante în Paradis, unde este Laura pentru care Petrarca a plâns elegant douazeci de ani, unde este Angelica pentru care îsi pierde mintile Orlando, unde este Isolda lui Tristan, unde Eloisa lui Abélard, unde chiar Manon a lui Grieux, unde Silvia lui Leopardi, unde Atala, unde Otilia lui Goethe, unde Corinna, unde Delphina!“
La data când scria acestea, iunie 1947, dupa ce trecusera 15 ani de la aparitia faimoasei biografii „Viata lui Mihai Eminescu“, G. Calinescu nici nu banuia probabil ca ar mai putea exista pe undeva nu o scrisoare, doua, trei, ci 108 ale Poetului si ale Veronicai Micle. În a sa Istorie „critica“, Nicolae Manolescu se mira „cât de meschina este interpretarea celui mai celebru biograf al poetului“, acum, când scrisorile descoperite dupa 120 de ani de la redactarea lor „ne dau o imagine complet noua“ si despre Veronica – „o femeie de lume inteligenta si prudenta. Oare ce astepta Calinescu – se întreaba Nicolae Manolescu – de la sotia lui Stefan Micle, personalitate cunoscuta a Iasului, când îi reproseaza ca nu l-a urmat cu ochii închisi pe Eminescu, expunându-se bârfelor, într-o societate atât de victoriana cum era aceea româneasca de la 1870-1890?“. Calinescu a avut cunostinta de 66 de scrisori, dintre care nu mai putin de 48 fiind ale Veronicai Micle. Epistolarul aparut la Polirom în urma cu aproape un deceniu cuprinde doar 15 epistole ale Veronicai catre Eminescu. E greu de crezut ca aceste 15 scrisori i-ar fi oferit marelui critic o imagine a Veronicai diferita semnificativ de aceea pe care a desprins-o din 48, care împreuna cu celelalte 18, au constituit totusi „temelia“ (cu termenul lui Manolescu) capitolului „Eminescu si dragostea“ din biografia aparuta în 1932. În fine, opinia defavorabila Veronicai nu era si nu este numai a lui Calinescu. Ea persista începând, cum se stie, cu contemporanii celor doi, între care însusi Maiorescu, pâna în prezent. Amintesc ce scria, de pilda, ilustrul carturar bucovinean Traian Chelariu (1906-1966) în jurnalul sau de idei: „În afara de mama, care are o rara distinctie si duiosie în fizionomia cunoscuta din fotografia pastrata, Eminescu nu a avut în jurul sau femei care sa-l promoveze sufleteste. Diferitele Eufrosine din prima adolescenta au fost, se pare, marfa de bâlci; Veronica Micle – o femeiusca; Harieta, ca sora – geloasa ca o îndragostita fara nadejde, si Mite a cochetat în mod distins, desi nu mai putin lucid, deci vinovat, cu ispita de a fi în atentia unui poet despre care i se spusese ca este un mare poet; însa doamnele gen Emilian nu i-ar fi putut produce decât scârba. Eminescu confirma adevarul ca situatiile si femeile nu sunt just împartite, si totusi toate femeile acestea s-au ridicat în spiritual, sau s-ar fi putut ridica în spiritual prin Eminescu, chiar daca s-ar fi gasit si în mocirla“.
Dar ce ar fi spus/scris Calinescu despre epistolarul publicat de Editura Polirom? Întrebarea e, desigur, tot retorica. Ea nu face decât cel mult sa sugereze o mare frustrare a noastra, poate mai mare decât cea a lui Calinescu însusi, care, cu geniul sau, a scris o capodopera a genului biografic si fara cele 108 scrisori de dragoste aparute la peste 35 de ani de la moartea sa. Vorba lui Noica, G. Calinescu putea orice. Ne ramâne, fatalmente, sa citim comentariile criticilor, eseistilor si istoricilor literari de azi si sa ne bucuram împreuna ca am trait poate cel mai important eveniment editorial din întreaga perioada postdecembrista. O aparitie care a socat si a fost întâmpinata fie cu surprinzatoare opacitate (regretatul Laurentiu Ulici, de pilda, credea ca scrisorile n-ar fi trebuit publicate!), fie într-o cheie mai mult sau mai putin facila, precum cea a Tiei Serbanescu, cunoscuta autoare de textulete ironic-jucause risipite prin diverse ziare sau rostite în tocsouri, pe subiecte politice si sociale. Ca nu poti scrie despre Eminescu si Veronica Micle, altfel spus despre mitul iubirii lor, caci de un mit al culturii românesti vorbim, ca despre Basescu si Monica Macovei sau, ma rog, Sulfina Barbu, e de prisos a o mai spune. Nu e doar o chestiune de cultura, de adecvare la subiect, de stil, ci, la urma urmei, de bun-simt. Apropo de bun-simt, nu pot sa nu rememorez, în acest context, ceea ce îmi povestea Silviu Lupescu, într-un interviu publicat în „Adevarul literar si artistic“ din 3 decembrie 2002:
„În principiu, decizia publicarii scrisorilor, nu a fost a editurii, cei care au decis au fost urmasii Veronicai. Si cred ca bine au facut. Altminteri scrisorile ar fi ramas uitate în nu stiu ce arhiva, pentru sute de ani. Meritul revine deopotriva Christinei Zarifopol-Ilies, caci fara perseverenta sa urma scrisorilor s-ar fi pierdut. La rândul ei, Christina a facut-o extrem de bine intentionat, a facut-o din patriotism. Celor care au jignit-o aducând în discutie asa-zisa înavutire sau alte detalii , biografice, le-as spune simplu: sunteti nesimtiti! Pentru mine, ca editor, a fost o experienta unica, o sansa cu care poti sau nu sa te întâlnesti în viata. Închipuiti-va ca într-o seara de noiembrie primesc un telefon de la Mircea Mihaies, care ma întreaba, într-o doara, daca as fi dispus sa public corespondenta dintre Eminescu si Veronica Micle, vreo suta de scrisori inedite, zice el, în facsimil. Cred ca i-am raspuns: Mirceo, esti nebun! Parea cu totul de necrezut, si chiar atunci când am avut facsimilele la editura, chiar si atunci, totul mi s-a parut la fel de ireal. În privinta publicarii propriu-zise nu am avut nici o retinere. Daca ar fi fost scrieri din perioada alienarii poetului, atunci poate ca m-as mai fi gândit. Asa însa, a-l reconfigura mereu pe Eminescu mi se pare unul dintre cele mai frumoase lucruri ce pot sa i se întâmple unui editor“.
Unul dintre analistii cei mai aplicati ai romanului epistolar Eminescu-Veronica Micle este Dan C. Mihailescu. El si-a convertit recent serialul pe aceasta tema dintr-o revista culturala într-o cartulie aparuta la Humanitas, care se citeste pe nerasuflate. Ca si Cristian Tudor Popescu – în opinia mea autorul celui mai profund eseu de pâna acum consacrat epistolarului („Eminescu – un personaj al lui Caragiale“, vol. „Un cadavru umplut cu ziare“, Polirom, 2001) – DCM, portretizându-l pe Mihai Eminescu „omul din scrisori“, nu putea sa nu valorifice paralelismele cu eroii lui Caragiale („confinii“ Rica Venturiano, Chiriac etc.). El ne ofera, cum bine a observat Paul Cernat – „poate cel mai expresiv ghid critic de lectura a scrisorilor marelui poet“ si, implicit, de intrare „în intimitatea vie a personalitatii eminesciene“. Mitica autentic, deci nu facut, ci nascut, trecut temeinic prin biblioteca, cu o buna experienta de cercetator în câmpul istoriei literare, lui Dan C. Mihailescu îi vine, i-a venit, ca o manusa un asemenea subiect. Si pentru ca îsi cunoaste bine conditia si spita a ales „intrarea dinspre gradina“, adica perspectiva care i-a fost cea mai potrivita. Istoricul literar „contextualizeaza – scrie tot Paul Cernat – oportun «nabadaile» si sinuozitatile cuplului pe fundalul mentalitatilor epocii si al dramelor biografice“. El are în vedere întreaga corespondenta Eminescu – Veronica Micle si face conexiuni si trimiteri revelatoare inclusiv la opera publicistica a Poetului. Eseistul fin, ludic, adjectival, uneori redundant din dorinta de a sublinia o idee, o trasatura de caracter, dar si din placerea de a se „asculta“, anima totul si balanseaza cu gratie între „epoca victoriana“, cum zice Manolescu, si cea actuala, când corespondenta, inclusiv cea de amor, are alte vehicule, alte suporturi, alt stil. La finalul excursului sau Dan C. Mihailescu constata: „Dincolo de meandrele, capriciile ori sincopele create – în ambele parti – de infidelitatile pasagere, cu perioade negre, de despartiri furibunde (precum cea notata scrupulos de Veronica: 4 aprilie 1880 – 23 decembrie 1881), nici o lectura facuta cu buna credinta nu va putea conchide altminteri: iubirea celor doi a fost una totala, devastatoare si regeneratoare deopotriva“.
Pentru a ajunge la aceasta concluzie trebuie sa „scormonesti“ adânc, cu verbul lui DCM, în jarul iubirii celor doi protagonisti. Si el a stiut sa o faca. La sfârsitul lecturii, am simtit însa ca mai era nevoie de ceva. De o ridicare din jar, de o privire mai rece, mai de sus a mitului iubirii dintre Eminescu si Veronica Micle, instalat si potentat în „tara de tejghetari în care îl aruncase nasterea“ pe Eminescu. Mai era nevoie as spune, cu o vorba mare, chiar de un fior metafizic, pe care ar fi pacat sa ni-l refuzam mai ales când e vorba de Eminescu. Mi s-a parut a-l fi aflat în textul deja amintit al lui Cristian Tudor Popescu, din care tocmai am citat: „Povestea de dragoste a lui Eminescu si a Veronicai Micle este, înainte de toate profund româneasca (subl.CTP). În spatiul acesta, nu prea populat cu sfinti si martiri, exista totusi tragedie. Specificul tragediei românesti e ca se naste din derizoriu, din superficiu, din spoiala, din frivolitate, din vorbarie, dar nu e mai putin tragedie. Moartea la români e gatita cu gablonturi si strasuri, pute a parfum Farmec, înainte sa te ia sta la un sprit cu tine, te alinta si-ti spune Puiut, iar în îmbratisarea finala se uita la ceas peste umarul tau, caci mai are treaba si în alta parte“.