Politica postmodernismului romanesc

articol aparut in Cultura, nr. 228 din 2009-06-18
» cultura literară »
Autor: ANDREI TERIAN

Ce s-a intamplat cu literatura romana sub comunism? Iata o unfinished business care va continua sa reprezinte, in urmatoarele decenii, una dintre cele mai importante mize ale istoriei noastre literare. Dar care, pana una-alta, isi consuma deocamdata ecourile deja canonicei „batalii canonice“ intre saizecisti si optzecisti. Astfel, argumentele-standard ale saizecismului se gasesc mai cu seama in „Literatura romana sub comunism.



Proza“ a lui Eugen Negrici: cu toate „jumatatile de adevar“ (si, fatalmente, cu toate „jumatatile de minciuna“) pe care le-au propagat in vremea defunctului regim, scriitorii romani atrasi de morbidul si obsedantul deceniu sase au incercat macar sa dea o replica ideologica sistemului; ceea ce nu s-ar putea spune si despre postmodernii nostri, care, deturnand reflectia istorica si morala catre un simplu joc al scriiturii, s-ar face vinovati de o asa-zisa „nocivitate involuntara“. Replica cel mai bine articulata a optzecismului postmodern a dat-o Carmen Musat in „Strategiile subversiunii“, volum aparut in 2002 (anul in care a fost publicata si sinteza lui Negrici) si reeditat de curand la Cartea Romaneasca. Numai ca, desi autoarei ii displace in mod vadit esopismul prozei saizeciste, mi se pare total deplasata afirmatia lui Alex Stefanescu potrivit careia „Carmen Musat crede in mod naiv ca literatura postmoderna reprezinta nec plus ultra in materie de literatura pentru ca e cea mai recenta“ (v. „Romania literara“, nr. 40/2008). Daca redactorul-sef al „Romaniei literare“ ar fi citit macar prima pagina din „Strategiile subversiunii“, ar fi avut ocazia sa constate ca autoarea cartii declara de la bun inceput si fara echivoc ca „postmodernismul romanesc si-a epuizat proiectul“ (p. 5). Iar, daca ar fi ajuns cu lectura la p. 258 – ceea ce, recunosc, poate parea obscen pentru un rasfoitor de carti care se respecta –, Alex Stefanescu ar fi vazut ca, inca de la prima editie a volumului, Carmen Musat semnala in proza anilor '90 o tentativa de a depasi postmodernismul prin „radicalizarea atitudinii fata de real“, ca si prin „renuntarea la caracterul autoreflexiv, metafictional al romanului optzecist“.
O analiza de sistem
In orice caz, „Strategiile subversiunii“ nu-i un alt manifest postmodern, dupa cum nu e nici o noua monografie a curentului in varianta sa autohtona: tipul de abordare exersat de catre Carmen Musat tine mai degraba de ceea ce inginerii numesc „analiza de sistem“. Adica, in cazul de fata, o expertiza care, asociind generalizarile temerare cu incursiunile pe teren, incearca sa determine modul in care filtrul pervers al ideologiei comuniste a alterat functia discursului literar; ori, dimpotriva, tacticile prin care literatura a reusit sa bata ideologia cu propriile sale arme. De altfel, ceea ce distinge – si, in multe privinte, surclaseaza – „Strategiile subversiunii“ in raport cu celelalte abordari ale prozei optzeciste (indeosebi acelea semnate de Mircea Cartarescu si Adrian Otoiu) este importanta sporita acordata atat dimensiunii (implicit) politice a postmodernismului, cat si contextului institutional al Romaniei totalitare.
Cartea incepe prin a reaminti distinctiile ritualice intre modernitate si postmodernitate, respectiv intre modernism si postmodernism, prilej de incitante (si, in general, convingatoare) disocieri de conceptiile unor Lyotard, Giddens sau Eagleton, la capatul carora Carmen Musat pare sa accepte fara rezerve caracterizarea fenomenului romanesc ca „postmodernism fara postmodernitate“ (Mircea Martin). Si totusi, autoarea completeaza aceasta definitie cu o premisa extrem de fertila: „Societatea totalitara de tip comunist si societatea postindustriala au [...] un singur punct comun, la care ajung, desigur, pe cai total diferite: alienarea si dezumanizarea individului, erodarea identitatii individuale si colective, deopotriva, suspendarea realitatii si inlocuirea ei cu o retea de imagini contrafacute, de „simulacre“ ideologice a caror unica menire era aceea de cosmetizare a unui organism muribund.“ (p. 23)
Fireste, Carmen Musat evita riscul unei sinonimizari abrupte a consumismului cu comunismul, opunand „realitatii de-realizate“ pe care o propaga mass-media occidentala „criza de realitate“ generata de totalitarismele est-europene (p. 243-244). Dar, chiar si asa, premisa amintita e suficient de puternica pentru a legitima cele doua idei centrale ale cartii. Mai intai, aceea ca, departe de a constitui o manevra evazionista, actiunea postmodernilor nostri „este politica in masura in care revolta estetica impotriva unor modele literare resimtite ca desuete sau chiar opresive (si pentru ca fusesera tolerate si canonizate in mod oficial) are consecinte (pe termen lung) si in plan politic“ (p. 54). De acord, chiar daca, in aceeasi ordine de idei, m-a surprins faptul ca autoarea „Strategiilor subversiunii“ – dar nu numai ea – a trecut cu vederea un fapt care mi se pare evident: cu toate poticnirile, exagerarile si confuziile sale, postmodernismul romanesc din deceniul noua a constituit singurul curent literar autentic din perioada comunista. In conditiile in care onirismul fusese asasinat in fasa, in care protocronismul era doar o fatada a national-comunismului, iar gruparile literare romanesti se defineau dupa niste criterii strict zonale (gen „Echinox“ sau „Scoala de la Targoviste“), dezbaterea in jurul postmodernismului a reprezentat cea mai importanta bresa in cadrul monopolului cultural totalitar. Si nu neaparat pentru ca optzecistii postmoderni au fost tinta injuraturilor „saptamanale“ ale lui Barbu si ale acolitilor sai; cat mai ales pentru ca simpla aderenta la un curent literar si ideologic – si inca la unul de extractie occidentala – era un indiciu al posibilitatii (daca nu chiar al existentei) pluralismului optiunilor.
Textualism = „realism“
Cealalta provocare majora pe care o lanseaza Carmen Musat in cartea sa vizeaza tentativa de a solutiona paradoxul dintre „textualism“ (fictionalitate, livresc etc.) si „realism“ (biografism, autenticitate s.a.m.d.) care ar subzista in miezul poeticii postmodernismului autohton. O astfel de operatie alcatuieste substanta celui de-al treilea capitol al cartii („Realitate, fictiune si realism in proza deceniilor '70-'80“), cel mai consistent si mai original sub raport teoretic. Aici, autoarea deconstruieste opozitia amintita insistand asupra precaritatii „realului“, „un construct social si literar deopotriva“, care, desi ar trebui sa functioneze drept criteriu de demarcatie intre cei doi poli deja semnalati, „nu are realitate ontologica“ (cel putin nu in postmodernism). De unde si definitia aparent paradoxala a „realismului“, ca „asumare constienta si parodica a conventiei si, in acelasi timp, ca refuz al mimarii inocentei si obstinata dezvaluire a mecanismului iluziei literare care sta la baza oricarei opere“ (p. 235). Si, mai departe, aproximarea „textualismului“ ca „un alt nume dat realismului“.
O atare echivalenta e probata concludent (si oarecum in avans) in capitolul secund al volumului, unde Carmen Musat ilustreaza trasaturile poeticii postmodernismului de la noi si de aiurea, referindu-se alternativ la principiile teoreticienilor si la functionarea lor live. In schimb, mi se pare ca autoarea „Strategiilor subversiunii“ ramane datoare cu demonstratia unei afirmatii extrem de dure: aceea ca „romanul politic al obsedantului deceniu este, in fond, o noua versiune a turnului de fildes, cu atat mai inselatoare, insa, cu cat intretinea iluzia implicarii“ (p. 274). S-ar putea sa fie, nu zic, dar ma indoiesc ca formula narativa cu pricina ar putea fi redusa fara rest la prezentarea unor activisti cu „probleme de constiinta“. Si, oricum, nu acesta mi se pare punctul slab al cartii, care tine de chiar acceptiunea termenului de „subversiune“: este el un concept ideologic (subversiune a unor dogme politice) sau doar unul literar si ontologic (subversiune a unor norme de creatie)? E adevarat ca, intr-un sistem totalitar (mai exact, in Romania deceniului noua), orice text literar comporta inevitabil o alonja politica, iar cele doua sensuri ajung sa se suprapuna. Ce se intampla, insa, in postcomunism? La ce tip de sistem politic ar trebui sa racordam proza postmoderna din anii '90? Si, in consecinta, ce tip de „subversiune“ vehiculeaza productia literara a epocii in cauza?
Asemenea intrebari nu sunt deloc deplasate, mai ales ca, dintre cele opt studii de caz reunite in capitolul final al cartii, doar cinci – acelea despre Radu Petrescu, Costache Olareanu, Stefan Agopian, Mircea Nedelciu si Gheorghe Craciun – se refera preponderent la scrieri aparute in vremea comunismului. Celelalte trei, care-i au in prim-plan pe Mircea Horia Simionescu, Mircea Cartarescu si Daniel Vighi, focalizeaza volume aparute dupa 1989. Insa asta nu inseamna ca ele ar fi lipsite de interes. E drept, Carmen Musat nu e un close reader care sa se cufunde prin voluptatile operei, dar ea se afirma si aici ca un bun cartograf al „nodurilor“ textului, din care, dupa modelul punctiilor Lindei Hutcheon, isi extrage materialul speculativ. Mai mult, cine-a zis de autoarea „Strategiilor“ ca n-are umor n-are decat sa citeasca secventa despre Mircea Cartarescu, surprins in ipostaza de „autor care [...] nu poate iesi din pielea propriului personaj“ (p. 343): o executie la rece, de o ironie fina si cu atat mai savuroasa cu cat pare camuflata indaratul tipícului academicos.
Fireste, aceste calitati exegetice nu raspund la intrebarile de mai sus. De altfel, s-ar putea ca raspunsul cel mai potrivit sa fie mai degraba acel „alt volum“ pe care Carmen Musat il anunta in „Cuvantul inainte“ ce escorteaza reeditarea de fata si care ar fi menit sa urmareasca avatarurile de „tranzitie“ ale curentului. Dar, dincolo de aceasta, „Strategiile subversiunii“ reprezinta un volum solid si convingator, o veritabila „politica“ a postmodernismului romanesc, din pacate singura pe care o avem pana acum.   

---