(XI) Lyrica magna

articol aparut in Cultura, nr. 228 din 2009-06-18
» cultura literară »
Autor: DANIEL CRISTEA-ENACHE

De mare efect este, in bine cunoscutele „Dulce cupa mea de piele“ si „N-ai sa vii“, contrastul jucat intre aparenta matura, rutinata, inteleptita a „batranului Nichita“ (exact asa invocat in „Atat de repede“) si prospetimea, fragezimea matinala a versurilor.


Prin traditie lirica, barbatul indragostit stie oricum mai multe decat domnisoara sau doamna inimii sale; dar aceasta privilegiere a protagonistului masculin, ridicat la proportii cosmice in poezia metafizica a lui Nichita Stanescu, capata deodata nuante noi. Cunoasterea poetica, imprimata personajului-cheie, nu mai este aceea apta sa exploreze realitatea si transcendenta, vazutele si nevazutele. Universurile traversate fulgurant de imaginatia puternica a poetului „saizecist“ sunt substituite acum printr-o succesiune mult mai domoala de discursuri lirice intrate intr-o anume traditie, astfel clasicizate. Tensiunea elegiilor abstracte, degajata de fortarea si depasirea tuturor limitelor, lasa loc unui mod al respiratiei si al jocului, cu aerul preromanticilor si cu materialul lor de lucru.
Stilurile vechi, intai consacrate, apoi devansate prin diferite revolutii artistice, au pentru un scotocitor al limbii romane ca Nichita Stanescu o dulceata a naivitatii si a stangaciei, o retorica vetusta, dar cu un mare potential expresiv. Minunandu-se de „Epigonii“, multi contemporani i-au reprosat tanarului Eminescu apetenta pentru exagerarea antitetica si invaliditatea valorizarilor sale. Caci „epigonii“ sunt de fapt scriitorii veritabili ai epocii eminesciene, sublicitati pentru cauza predecesorilor mitizati. La alt palier al poeziei romanesti, nu avem aici o creditare similara, ridicand constient valoarea unor antiques?
Pe de alta parte, exceptionalitatea tensionata, dureroasa a eului cunoscator fragmentat si limitat (desi vast proiectat) in poezia modernista se resoarbe ca prin farmec, in aceasta protectoare continuitate lirica. Poetul-personaj nu mai ilustreaza solitudinea si nu mai raporteaza totul la sine. In timp ce protagonistul schimba amabilitati si gingasii erotice cu Doamna Verde Camfora, autorul ii sufla replici si-i ofera ritmuri, dialogand el insusi cu alti cantareti ai iubirii.
Cu fantezia lui combinatorie, Nichita Stanescu utilizeaza la maximum manierele literare vechi si atuurile sale noi, ce stau tocmai in preluarea, recalibrarea, recontextualizarea si reconditionarea lirica. Nici pe de-a intregul empatic, nici cu totul parodic, el foloseste ca un prestidigitator elementele si sintagmele date, cautand sa le extraga parfumul si schimbandu-le, la nevoie, coloritul. O singura strofa poate sa contina, pe langa rafala de imagini, o modulare uimitor de usoara a codurilor erotice si poetice alternante: „Beti din cupa mea de piele/ Doamna, numai vinuri grele/ Doamna, numai vinuri rosii/ Doamna, numai vinuri verzi/ Doamna, numai vinuri albe/ caci va stau covor sub talpe/ si la manuri stau inel,/ vana mea va e cercel.“. „Vana mea va e cercel“: iata o imagine de-a dreptul socanta, care vine in suita unora consacrate („va stau covor sub talpe“, „la manuri stau inel“), introducand insa in „dulcele stil clasic“ un fragment mistic-horror de iubire totala. Ai zice ca e un mic efect de stil, o „divagatie“ dintre cele ingaduite poetului – daca acesta n-ar reveni, in strofa urmatoare, si n-ar prelungi voit starea de sclavie absoluta, neconditionata, neomeneasca a barbatului indragostit: „Pana cand si vana mare/ care e spanzuratoare,/ calda jugulara mea/ chiar si ea va e sanda.“.
In „N-ai sa vii“, rupturile inaparente sub melodicitatea versului sunt si mai frecvente, iar balansul poetului intre registre complet diferite este de-a dreptul spectaculos. De la „cumintele“, traditionalul lamento de romanta „N-ai sa vii...“, se trece abrupt la un enunt care, mizand pe omonimie si schimband categoria morfologica, face din verb, adjectiv si dintr-o banala propozitie plangareata, una halucinanta, suprarealista: „n-ai sa morti“. Dupa versul median in care enigmaticul pur e invocat intr-un abur mitologic („N-ai sa sapte intre sorti“), cele doua care incheie strofa sunt adresate, aparent, iubitei, dar imping jocul asocierilor lirice spre un ceremonial al succesiunii anotimpurilor, din contra, blocat. Domnisoara nu va deveni doamna (aluzie, sa admitem, destul de licentioasa), asa cum primavara nu va mai fi urmata, pe o invartire completa a rotii anului, de catre iarna...
Doza speculativa a unei interpretari critice semnificante creste progresiv, de la un vers la altul si de la primul text din seria recent initiata catre restul. „N-ai sa vii“ continua absolut imprevizibil, amestecand elemente de cosmos poetic romantic („meteor“, „astru“) cu unitati lirice si simbolice barbiene („incest“, „cast“) si, nu in ultimul rand (dar in ultima strofa), cu obsesiile verbale si literale ale lui Nichita Stanescu. Recapituland, de la „N-ai sa vii“ cu care se deschide elegiac poemul la „«S» e rece azi din sunt“ (incheierea frisonanta, insa tipica pentru poetul neomodernist), distanta este enorma.
Nichita Stanescu o parcurge fara efort vizibil, parca in joaca. Dar sub toate aceste fandari, alunecari si rupturi, omonimii si calambururi, eufonii si obsesii stravezii, se intrezareste un proiect coerent al unui mare poet. Cand are o gravitate studiata, Nichita Stanescu ne incearca pe coarda umorului necesar; si cand, dimpotriva, pare ca face numai piruete de balet si tumbe de circ, gratuitatea nu este deplina. Textul poetului care a descoperit cantul dintre modernism si postmodernism, dintre viziune si deconstruirea ei, este plin de elemente, aspecte, franturi, forme, episoade, decupaje existentiale si aluzii culturale, unificate printr-o gandire poetica deschisa catre toate azimuturile si o expresie ce o serveste de fiecare data altfel.
Daca, anterior, autorul cauta sa faca din poem un instrument de captare si reproiectare a Totului, acum Textul e cel care solicita majuscula. El isi ia singur toate libertatile si posibilitatile. Nu mai are spirala figurativa si nu mai „reda“ ceea ce se poate afla dincolo de el si de noi. Semnificativ, metafora nu mai apare in „N-ai sa vii“ pentru a scurtcircuita realitatea prozaica si banala ei reprezentare. Versurile se dispenseaza de tropi si de alti adjuvanti ori stimuli ai poeticitatii. Ele dau constant impresia de auto-generare: ca ar putea fi asa, dar si altminteri, pe dos, pe fata, pe muchie, pornind traditionalist si comutand modernist, trecand cu incredibila usurinta de la comic la dramatic si de la dimensiunea tragica a existentei la cea gratuita a artei.
Altfel spus, „In dulcele stil clasic“ dovedeste totusi un lucru, si inca unul extrem de important. E vorba de felul in care citim, gustam si intelegem poezia insasi. Dupa experienta limita a modernismului, iata ca ea poate sa refuze a mai exprima mereu cautatul ceva; si poate sa respinga, de asemenea, limitarea inerenta oricarei semnificari simbolice. Poeticul nu mai joaca rolul de mediator al lumii si al esentelor ei. El este o lume, care se proiecteaza si se guverneaza singura, dupa legi inventate ad-hoc. Poezia, in detaliile si in intregul ei, nu mai exprima nimic, ci se exprima prin „simpla“ imprimare pe coala de hartie si pe retina cititorului uimit.   

---