„Limba Europei este limba traducerilor“
articol aparut in Cultura, nr. 228 din 2009-06-18» cultura literară »
Autor:
Jaume Cabré în dialog cu Elena Clonaru
Recent, Editura Meronia a lansat, în colectia „Literatura catalana“, romanul „Vocile lui Pamano“ de Jaume Cabré, nume de rezonanta în literatura acestei parti a lumii. Autor de romane, eseuri, scenarii de film si televiziune, Cabré este cunoscut cititorilor români prin doua traduceri anterioare – „Excelenta“ si „Umbra eunucului“ -, realizate, ca si cea de acum, de Jana Balacciu Matei.Nascut în 1947 la Barcelona, Cabré s-a impus definitiv pe plan european cu „Vocile lui Pamano“, roman-fluviu, în care, pe un fundal istoric, dragostea, tradarea, ura, sexul si devotamentul se împletesc într-o intriga plina de suspans, gratie unei scriituri bazate pe întretaieri bruste de planuri spatiale si temporale.
Tradus în spaniola, germana, italiana, franceza, olandeza, greaca, maghiara, romanul a fost considerat „cartea Târgului de la Frankfurt“ de catre televiunea germana, prin vocea fostului ministru de Externe si vicecancelar, Joschka Fischer. Actiunea romanului, plasata în prezent, permite o incursiune în lumea rezistentei antifranchiste si devine un prilej de a zugravi ororile perioadei imediat urmatoare Razboiului Civil din Spania. În prefata volumului, Marta Nadal considera ca „Jaume Cabré diseca, în acest roman, legatura neînchipuit de strânsa dintre trecut si prezent, atât de strânsa, încât cele doua planuri temporale ajung sa lege si viata a doua persoane îndepartate în timp“. Excelent realizata din punct de vedere literar, cartea este, într-un fel, o pledoarie pentru recuperarea memoriei, cu întreaga ei relativitate data de unghiul de vedere al fiecarui personaj în parte.
Elena Clonaru: Dincolo de toata înlantuirea de destine, de locuri, de perioade de timp, exista în romanul „Vocile lui Pamano“ o vizualitate extraordinara. Aceasta caracteristica se datoreaza interesului pentru film sau vine tocmai din capacitatea de vizualizare a situatiilor, a personajelor?
Jaume Cabré: Nu stiu exact. Cred ca scriu întotdeauna ceea ce am vazut. Este adevarat ca am scris multe scenarii de film si acest lucru mi-a accentuat capacitatea de a vedea lucrurile. Vad personajele, vad lucrurile, locurile, miscarile. Nu si figurile. Îmi este mult mai usor sa scriu aceste lucruri vazute si cred ca si cititorului îi este usor sa si le imagineze.
E.C.: Exista atât în „Excelenta“, cât si în „Vocile lui Pamano“ o epoca bine determinata, cel putin pentru începutul tramei. Pare a fi un interes pentru istorie, dar fiecare reflectie, fiecare idee depaseste momentul istoric anuntat, devenind general-umana. Este un procedeu literar pe care îl adoptati?
J.C.: Epoca istorica este o decizie pe care o iau din nevoia unui cadru necesar pentru nevoia mea de a scrie. Am o nevoie intima sa scriu si ceea ce conteaza cu adevarat sunt personajele. Acestea cresc putin câte putin si se dezvolta într-un anume sens. Nu stiu dinainte povestea pe care urmeaza sa o spun. Epocile, povestea vin dupa ce sunt deja împreuna cu personajele mele. De exemplu, „Excelenta“ am început-o pentru a rezuma o poveste de coruptie judiciara. Am lucrat mai multe luni cu un judecator contemporan, era în 1995. Într-o buna zi, am mutat actiunea în secolul al XVIII-lea pentru ca, trecând prin biroul judecatorului contemporan, am vazut o pictura care-l reprezenta pe un stramos al lui, care fusese tot judecator si care era îmbracat cam ca Mozart. M-am îndragostit de acest personaj si am vrut sa scriu romanul lui si nu pe al celui ales initial. Am schimbat personajul si m-am instalat în Barcelona secolului al XVIII-lea. A fost un capriciu, dar unul intuitiv. Stiam ca sunt pe cale sa vorbesc despre coruptia din sistemul de justitie, despre egoismul personajului… Îmi este indiferent daca plasez actiunea în secolul XX sau în altul, pentru ca problema este aceeasi. M-a distrat însa un personaj cu peruca, care nu se urca în avion, ci în trasura. Decizia a fost deci posterioara. Cum nu sunt istoric, nu ma intereseaza epoca, ci personajul.
E.C.: De câte ori schimbati personajele în timpul lucrului la un roman?
J.C.: Depinde. La fiecare roman lucrurile stau altfel. Sunt carti în care personajele vin foarte sigure pe ele si îsi împart viata cu mine si atunci nu le schimb. Exista însa romane, ca „Vocile lui Pamano“, în care un personaj a venit din doua carti anterioare, în care se dovedise pâna la urma altceva decât voiam. El si-a gasit întruparea în acest roman si nu în cele în care îl voisem înainte. Nu exista o regula dupa care las sau schimb un personaj. De fiecare data este altceva.
E.C.: Este unul dintre motivele pentru care lucrul la o carte dureaza în jur de sapte ani?
J.C.: Da, dar mai sunt si altele. De exemplu, nu ma grabesc pentru ca este acelasi lucru daca termin un roman în 2004 sau în 2007. Cât timp traiesc, scriu si trebuie sa lucrez asa cum îmi place pentru a gasi cea mai buna modalitate de a explica, de a descrie o poveste. Apoi, vreau sa încerc ceva diferit si asta cere timp. Trebuie sa gasesc personajul, sa discut cu el povestea… Când termin, am nevoie sa las romanul o vreme pentru a ma distanta si a-l putea privi obiectiv, apoi îl dau cuiva sa-l citeasca pentru a descoperi eventual lucruri pe care eu nu sunt capabil sa le vad pentru ca ma aflu prea aproape…
„Un omagiu adus pisicii mele“
E.C.: Scriitura dumneavoastra are caracteristicile romanului clasic, caruia i se adauga o trama aproape politista si un limbaj, pe alocuri, postmodern. Este o formula pe care ati ales-o sau doar s-a întâmplat?
J.C.: Totul este intentionat. În plus, scriu enigme narative pentru ca vreau sa ma amuz si cred ca si cititorul se poate amuza. Îi dau posibilitatea sa fie interesat de personaje, de întâmplari… Iar rezultatul mi se pare mai placut. Desigur, pentru mine, importante sunt personajele, dar nu mi se pare inutil sa creez si un interes pur narativ. Când citesc, ma îndragostesc de un roman pentru personajele lui, dar, în acelasi timp, sunt interesat sa vad ce li se întâmpla, ce fac, de ce se decid pentru un lucru într-un anumit moment. Si atunci citesc cartea cu interes, cu placere. Ca scriitor, nu vreau sa-l lipsesc pe cititor de aceasta forma de placere. Mai mult, doresc ca fiecare cititor sa refecteze la ceea ce am scris, dar sa fie interesat si din punct de vedere strict narativ. De fapt, vreau totul. Nu stiu daca si reusesc, dar am aceasta intentie.
Exista în „Vocile lui Pamano“ un personaj, motanul, cu un nume inedit: Doctor Jivago. Este o aluzie literara sau un puseu de ironie?
Este o aluzie literara. De fapt, pentru mine, importanta este existenta motanului. Este un fel de omagiu adus pisicii mele, care a trait saptesprezece ani, care m-a ajutat mult la redactarea romanului pentru ca era întotdeauna, tacuta, lânga mine. Îi dau mai multe nume în carte, dupa situatie. Daca vreau s-o pedepsesc, o strig cu numele de familie, Doctor Jivago, daca vreau s-o alint, îi spun pisica, daca a facut ceva rau, îi spun Iuri Andreievici. N-are cu adevarat o semnificatie literara. Este un capriciu. Într-un roman mai vechi, de exemplu, exista un canar.
E.C.: Marturiseati la lansarea cartii, la Uniunea Scriitorilor, ca dupa fiecare roman va odihniti. Ce faceti atunci când va odihniti?
J.C.: Nu este chiar odihna. Când termin un roman sunt gol pe dinauntru. Ma simt rau chiar fizic. Pentru a umple golul, ma întorc la scris. E drept, dupa ce termin o carte, petrec mai multe luni citind. Lectura este esentiala, dar, dupa câteva saptamâni îmi dau seama ca sunt gata sa scriu altceva.
E.C.: Aveti scriitori sau literaturi preferate?
J.C.: Nu cunosc toate literaturile, este imposibil, de altfel. Nu exista o literatura care sa ma intereseze mai mult decât altele. Dar cunosc cel mai bine literatura catalana, în orice caz, valorile ei. Am citit desigur literatura franceza, spaniola, ceva literatura italiana si anglo-saxona. Mi se pare important sa citesc un bun roman contemporan, indiferent de unde, dar doresc foarte mult sa cunosc clasicii, pe care îi si citesc cu pasiune, indiferent de timpul sau epoca în care au creat. Sunt foarte multe carti care îmi plac, pe care le apreciez în calitate de cititor, de la „Odiseea“ sau „Divina Comedia“ a lui Dante pâna la Thomas Mann, pe care l-am citit în limba catalana. Exista atâtia poeti, dramaturgi, romancieri încât nu poti acoperi totul.
E.C.: Ce stiti despre literatura româna?
J.C.: Foarte putin. Am citit Cioran, Ionesco. Stiu însa foarte putin despre literatura contemporana.
E.C.: Si literatura româna, si literatura catalana sunt scrise în limbi de circulatie restrânsa. Care credeti ca sunt sansele acestor literaturi în zilele noastre?
J.C.: Putine. Dar pentru literatura catalana este înca si mai dificil, pentru ca ea nu are un stat care sa o apere. Este o problema politica. Limba româna are un stat care o protejeaza, care o ajuta sa se dezvolte. La noi este îngrijita limba oficiala, spaniola, si nu catalana sau galiciana. În teorie, se afirma nevoia de protejare a lor, dar ca pe un fel de exponate de la gradina zoologica. Cred ca mondializarea favorizeaza limbile de larga circulatie, ca engleza, chineza, la nivel mondial, spaniola, germana, oarecum franceza si italiana, la nivel european. În Europa exista peste optzeci de limbi si toate cele care nu sunt vorbite de un numar foarte mare de oameni au probleme. De exemplu, ungurii sunt mai putin numerosi decât românii. Pe lânga aceasta au si o alta greutate, prin comparatie cu româna, care are legaturi cu alte limbi latine. În aceste conditii, cred, ca si Umberto Eco, ca limba Europei este limba traducerilor. Este nevoie de un efort al literaturilor în limbi de circulatie restrânsa, cum ar fi româna, bulgara sau catalana, de a fi difuzate în cât mai multe limbi de larga circulatie, prin intermediul traducerilor. Si nu este vorba numai despre traduceri în engleza, germana sau franceza, ci si în limbi mai mici: în greaca, în estoniana, daneza sau islandeza. Cred ca este vital pentru ele.
„Când toata lumea traieste à la manière mondiale…“
E.C.: Credeti, deci, ca trebuie pastrat un raport echitabil între globalizare si individualitate nationala?
J.C.: Nu stiu. Nu sunt sociolog. Ceea ce stiu însa este ca globalizarea uniformizeaza. Toata lumea asculta în hoteluri aceeasi muzica, toate hotelurile au aceeasi decoratie, toate strazile lumii au aceleasi magazine. Devine neplacut sa calatoresti. Peste tot vezi aceleasi lucruri. Cred ca importanta unei calatorii sta tocmai în faptul ca vezi lucruri diferite, oameni diferiti, care traiesc în lumi diferite. Când toata lumea traieste à la manière mondiale, de ce sa mergi în China?!…
E.C.: Care este relatia dumneavoastra cu lumea filmului?
J.C.: Timp de mai multi ani am trait din munca de profesor de liceu, încercând în acelasi timp sa scriu. Dupa o vreme, am renuntat la aceasta profesie si am început sa scriu scenarii de film, ceea ce îmi permitea sa ma întretin si sa pot scrie.
Acum am renuntat în mare parte la scenarii si ma ocup aproape numai cu scrierea romanelor mele. Spun aproape, pentru ca exista momente când trebuie sa si manânc si atunci scriu câte un scenariu, daca cineva îmi propune s-o fac. Iubesc scenariile, dar în acest moment sunt fericit daca pot renunta la ele. Timpul a lucrat pentru mine si, din punct de vedere economic, o pot face.
E.C.: Ati scris si teatru.
J.C.: Da. Eram curios sa vad daca o pot face. Dar, când am o idee pentru un roman, acesta devine prioritar. Nu stiu de ce, dar asa se întâmpla. Daca, la un moment dat, nu voi putea sa scriu un roman, ma voi întoarce la teatru.
E.C.: Ce alte pasiuni aveti în afara literaturii?
J.C.: Muzica. Este aproape mai importanta pentru mine decât literatura. Ascult mult, fac muzica. Merg la concerte pentru ca vreau sa fiu aproape de muzicieni, sa vad felul în care îsi misca degetele… Am o relatie senzuala cu muzica.