Esecul românesc

articol aparut in Cultura, nr. 228 din 2009-06-18
» cultura politică »
Autor: CLAUDE KARNOOUH

Foiletonul critic pe care profesorul Ioan Aurel Pop îl publica de câteva luni în revista „Cultura“, foileton având ca tema degradarea politicii culturale românesti, e plin de observatii de bun simt. Într-adevar, reprezentatiile „estetice“ pe care Institutul Cultural Român le ofera lumii întregi în diverse centre culturale nu sunt, în mod esential, decât reciclarea unor solutii de mult cunoscute.

Fie ca e vorba de trash art, arte povera, multimedia sau felurite instalatii, în Occident totul a fost pus în act de ani buni. În plus, aceste „opere“ pretins provocatoare, n-au provocat în realitate altceva decât cocktailuri mondene, prilejuri de autooglindire si autosatisfactie. Toate stropite cu plictis si absurditate care, din conformism si moda, trec în rândurile unor „happy few“ drept originalitate si culme a îndraznelii, nefiind în fapt decât a n-a fata a nihilismului hipermodernitatii.

ICR se lauda ca ofera vizitatorilor expozitiilor sale vexarea burghezului; nu risca însa niciodata sa-l puna pe burghez pe fuga. De altfel, avangardele au expiat de mult; nu mai exista nici insolente estetice si politice veritabile, impertinente radicale, lipsa severa de respect si deriziune autentica. Arta cu vitriol – formal si semantic, cu rol de a caricaturiza, de a simboliza ori de a persifla frumosul, urâtul, insignifiantul, derizoriul, tragicul, dramaticul asa-zisilor artisti – nu mai e nici ea cu putinta azi. În realitate, ceea ce ofera ICR (si alte institutii similare – centrele culturale franceze, de pilda) e pur si simplu un gen politic corect cu voie de la politie, fara riscuri, care, tocmai din acest motiv, se adecveaza perfect mainstream-ului unei estetici planetare globalizate, sub egida unei economii planetare si a unei limbi: engleza de supermarket si de aeroport. Din acest punct de vedere, arta româna contemporana, din postcomunism, este, mare parte, în perfect acord cu ceea ce se produce aiurea în lume, din China pâna pe malurile Hudsonului, trecând prin Paris, Viena, Londra, Berlin, Frankfurt etc.
Altfel spus, participa din plin la radicalizarea nihilismului. Aceasta stare de lucruri o deplânge profesorul Ioan Aurel Pop; niste demersuri care, dupa domnia sa, par ca promoveaza adevarata cultura româna si valorile clasice, „autentice“, existente înca în rândul anumitor intelectuali, dar nu o fac. Fara îndoiala, domnia sa respinge excesul nationalist al perioadei ceausiste, însa nu refuza –  temperând, desigur, excesele precedente si echilibrând anumite mostre grotesti de discurs istoric si filosofic printr-o doza de bun-simt si suplete – modalitatile nationale, singurele care pot exporta în afara „valorile“ fundamentale ale României, cota lor de transcendent si dincolo-de-istorie. Aceste tematici nationale crede domnia sa ca trebuie aratate si promovate. Însa în acest stadiu al analizei, profesorul Pop comite eroarea clasica a oricarui gânditor ghidat de modelul filosofiei idealiste, o filosofie care se dovedeste întotdeauna inapta sa înfrunte realul în trivialitatea lui curenta. Idealismul nu face însa decât sa-si croiasca o realitate dupa chipul si asemanarea conceptelor sale; confunda enuntul logico-deductiv cu speranta si efectul fantasmatic de real cu trista, banala realitate.
În domeniul criticii culturale, profesorul Pop este evident un moderat, manipuleaza prudent ideile, cunoaste beneficiile compromisului si nu are în vedere o critica radicala a societatii românesti. Societatea îi ofera un spectacol receptat de domnia sa ca degradant, dar nu îndrazneste totusi sa-l califice scurt ca obscen când e obscen (cum sunt de fapt toate civilizatiile europene de azi). Iata de ce, daca nu cumva gresesc eu însumi, profesorul esueaza totusi în identificarea adevaratului resort al vacuitatii expozitiilor artistice incriminate. Fiindca, dincolo de perceperea difuza a unei noi forme de conformism – conformismul postmodern nihilist propus ca simulacru de critica –, domnia sa pledeaza pentru întoarcerea la un alt conformism, înca si mai vechi decât cel incriminat, si propune solutii mai curând anacronice. Solutiile avansate de distinsul meu coleg de la Universitatea Babes-Bolyai – un excelent medievist, de altfel – sunt si vor fi imposibil de pus în practica, fiind în totala desincronizare cu momentul social si spiritual.
Daca am priceput eu bine, profesorul Pop regreta abandonarea valorilor specifice burgheziei române, a unei autentice burghezii nationale (si nu a unei aristocratii funciare si latifundiare – deja cosmopolite în comportament si în gândire), a unei burghezii cultivate, bine înradacinate pe domeniul sau – în fapt, a unei burghezii esentialmente ardelene. Or, în urma demonstratiei, ramâne întrebarea: unde se mai gasesc astazi acele valori la care se refera profesorul Pop? Unde le vedem puse în practica astazi, ca ideal de viata? La majoritatea intelectualilor români? S-ar parea ca nu, fiindca cea mai mare parte dintre ei, sau macar cei mai vizibili dintre ei, modelele, sunt strident atrasi, fascinati, hipnotizati – în ciuda protestelor lor naive sau grotesti – de tot felul de produse care expun, într-o maniera sau alta, forta bogatiei, puterea valorii de schimb, pe scurt – a banului. Pentru domniile lor si nu pentru altii pare ca s-a inventat refrenul filmului „Cabaret“: „Money, money, money makes the world go round!“...

S-a întâmplat ca saptamâna trecuta sa strabat din nou tara si sa merg în Transilvania, în masina si cu trenul. Am constatat, din pacate, agonia civilizatiei rurale din regiunile cele mai bine conservate acum douazeci de ani, o lume care a sucombat totalmente în nihilism, betonizata pâna-n gât si gadgetizata, într-un kitsch generalizat. Vidul hamesit si dezlantuit care ocupa scena artelor vizuale si plastice e doar o colonie într-un imperiu al urâtului si al dominatiei simbolului pecuniar expus pretutindeni, la tara sau în buricul marilor orase, în cele mai „sic“ cartiere. Pe de o parte cultura noului îmbogatit, care în loc sa dea banii pe carti, îi da mai bine pe un SUV de mare putere, confundând luxul cu gablontul, grandoarea cu tinicheaua; de aceeasi parte, triumful omului de afaceri veros („bisnitarul“), cu lanturi de aur de trei kile la gât, cumparate din banii furati de la stat, iar de cealalta parte, niste artisti care mai cred înca în postmodernul „totul e posibil“, din dorinta de a se sincroniza cu (sau Doamne fereste, chiar pentru a depasi!) Occidentul. Doar nu degeaba a intrat România în UE, în mod clar artistii ei mimetici au facut mai multe în sensul acesta decât politicienii si înaltii functionari în lupta împotriva coruptiei...

Îi invit, asadar, pe cititori si pe profesorul Pop la o plimbare prin Baneasa, la Bucuresti, sau prin Grigorescu, la Cluj, sa vada cum se comit crimele arhitecturale. Am zarit, la Cluj, un templu neogrec ridicat în mijlocul cartierului Grigorescu, printre case simple si desigur confortabile, chiar de catre un profesor universitar! La ce i-a servit cultura, m-am întrebat?
La Baneasa si aiurea, la Brasov, de exemplu, iarasi: nici urma de proiect urbanist, nici o regula a echilibrului între imobile, pic de armonie arhitecturala! Peste tot numai haos si anarhie, parale sa fie, ca-n rest, grija pentru ostentatie si lux nu ramâne nerezolvata. În centrul Bucurestiului se demoleaza sau sunt lasate în ruina – cu acordul primarilor de sector – case de o frumusete aparte, fin de siècle. Sunt puse în loc constructii banale, aducatoare de profit. În câtiva ani se va vedea, cred, ca programul urban al epocii ceausiste, chiar daca n-a meditat el prea mult la stil si frumusete urbana, era departe de dezastrul profetit de casandrele de doi bani ale anilor 1980. Acesti ignoranti uitasera, pesemne, ca, pentru a fi construit Parisul pe care-l admira ei azi, baronul Haussmann a demolat aproape 350 de biserici si de capele, plus cartiere întregi de case stravechi, însa condus de un proiect urban coerent. E adevarat ca Occidentul a favorizat modernitatea radicala, fara mila, neezitând sa rada urmele trecutului pentru a-si pune în opera idealurile prezente, dominatia, razboaiele, alimentând nihilismul modern. Din punct de vedere strict urban, regimul comunist precedent n-a fost altfel decât modern. Ceea ce se petrece astazi, în schimb, este patchwork-ul anistoric retro-post, prin care, contra unei sume, totul devine posibil.

Dar sa revenim la problemele mediului rural. Si aici, o singura valoare conteaza – valoarea de schimb. Banul câstigat cu greu în strainatate, câteodata în conditii de semi-sclavie, se expune, ca si la oras, în obscenitatea betoanelor si a acoperisurilor colorate aiuritor, verde, roz, galben, rosu aprins, bleu – ca în decorurile de la Grand Guignol. Peste tot vezi balcoane încarcate cu balustrade si colonade ori cu tot felul de brizbrizuri absurde din otel inoxidabil; hardughii cu trei sau patru etaje, flancate si astea de siruri de coloane, se ivesc în mijlocul pajistilor sau ale câmpurilor, de nicaieri. Cu ferestre-termopan, desigur, sau ornate cu decoratiuni aurite, spre strada mai mereu noroioasa (în ciuda fondurilor structurale europene, asfaltarea spatiului public întârzie) tronând gigantice portaluri din lemn, cocosate si ele de ornamente care n-au nimic în comun cu arta traditionala.
În mod clar însa, mirajul civilizatiei rurale românesti, aceea care ma impresionase acum patruzeci de ani, aceea care ar reprezenta înca o atractie turistica prin conservarea armoniei dintre marimea, forma, culoarea si lucratura în lemn a caselor, a balustradelor, a prispelor si a acoperisurilor din sindrila – s-a estompat. Civilizatia rurala româneasca nu mai e azi decât un talmes-balmes de casoaie, unele mai labartate si mai terne decât altele. Fara niciun dumnezeu, construite fara cap, fara reguli. Nimic de natura sa tempereze barbaria arhitecturala rurala nu intervine – de buna seama în numele unei prost si mincinos întelese libertati individuale. Ce fac autoritatile în aceste cazuri? Asteapta sa le fie cumparata complicitatea cu bacsis. Vorbim, iata, de adevarate crime împotriva culturii arhitecturale traditionale, care altfel ar fi putut fi conservata, chiar cu pretul extinderii si modernizarii locuintelor. Cumva altul era cazul locuintelor din lemn din zonele rurale finlandeze, suedeze, norvegiene? Ori a cabanelor elvetiene si din Savoya? Sau din întinsele regiuni din Statele Unite si Canada?
Cum de mai poate crede profesorul Pop în valori traditionale într-o tara a carei ocupatie majora este sa-si dinamiteze propriul trecut, tot ce nu aduce profit imediat, tot ce nu produce bani? Totusi, daca acesta e obiectivul principal al românilor postcomunisti, daca asta e idealul lor, daca nu le sta în minte decât sa-si razbune orbeste anii de saracie prin eradicarea oricarei legaturi cu trecutul si prin afisarea imediata si vulgara a „reusitei“ în afaceri, atunci, fara niciun regret (iata, mi-o asum pe de-a-ntregul), merita mai degraba sa lauzi lacasele tiganesti... Sunt mai reusite, mai împlinite, macar pentru faptul ca ele exprima neechivoc, fara simulacre si iluzii, triumful explicit al banului si al puterii aferente. Vezi la tigani palate colosale, pe acoperisul carora stau cocotate simboluri ale marcilor de automobile scumpe ori ale monedelor puternice pe piata financiara a momentului. Ei macar o spun verde-n fata: „banul ma pune în miscare“. Au identificat si au dezvaluit, prin acelasi gest, si motorul si carburantul: energeia si idea care mobilizeaza universul modernitatii târzii.

Ma tem ca profesorul Pop n-a înteles ca simulacrele artelor contemporane nu sunt altceva decât o forma internationala de expresie a dominatiei banului asupra oricarei alte valori, altfel spus, victoria lui a avea asupra lui a fi. Este exact ceea ce descoperea Heidegger, într-o meditatie fara echivalent în filosofia contemporana: metafizica se opreste în Tehnica, a carei esenta, nihilismul generalizat, se împlineste ca Gestell... Faptul ca tiganii au aflat acest adevar intuitiv si l-au caricaturizat în munificenta palatelor lor ar trebui sa echivaleze, pentru credinciosi, cu o marturie a existentei lui Dumnezeu, dar pentru agnosticii ca mine, nu înseamna altceva decât maretia evidenta – si imprevizibila – a gândirii.

---