Tentatia si... riscurile Normalitatii
articol aparut in Cultura, nr. 228 din 2009-06-18» cultura politică » De la New York... şi nu numai
Autor: DUMITRU RADU POPA
„Ah, de ne-am reîntoarce la Normalitate!“ „Doamne, ce lume cu susul în jos..., macar de ne-am întoarce la Normalitate“. „Se impune, pe toate planurile, reîntoarcerea la Normalitate, prin stimularea tuturor posibilitatilor de maximalizare a productiei, prin stimularea pozitiva a fortei de munca!“ „Autoritatile de resort, organizatiile internationale si statisticile recente demonstreaza ca întreprinzatorii, ca si consumatorii, încep sa întrevada lumina de la capatul tunelului. Chiar daca mai e mult pâna la totala întoarcere la Normalitate, e limpede ca avem temeiuri serioase de a considera ca ne aflam într-o perioada de crestere, recuperare – si toate motivele sa fim optimisti“.
Scrise în ziare, rostite ritos la televizor sau la radio, aceste fraze au, toate, în vedere recenta criza, un cutremur de magnitudine neobisnuita care a lovit la nivel planetar. Rezultat al globalismului exagerat (cum considera laureatul Premiului Nobel pentru economie în 2008, Krugman), al capitalismului extrem caracterizat prin fenomene de oligopoly sau monopoly, producând falimente în lant si destabilizând, de data aceasta, deopotriva, lumea celor saraci – clienti si perdanti ai mai tuturor crizelor economice -, dar si pe cei bogati, feriti îndeobste, prin miscari posibile numai celor ce sunt stapâni pe capital si conexiuni. De data asta, nu – si am asistat, asistam cu totii la o criza care e numita fie sistemica, fie postclimactica sau global-recesionista... Mass-media se straduieste sa acopere cu o terminologie cât mai rafinata aceasta teribila cadere, din toate partile, pe toate meridianele. Cuvântul faliment, când nu e cu mare abilitate evitat, e folosit doar pentru a explica împrejurari izolate, antreprize particulare, incidente de parcurs. În cercurile monetare internationale de vârf, în locurile unde se fierbe cu adevarat viitorul economic al omenirii, vorba faliment ca determinant al situatiei globale mondiale ar fi mai rea decât numarul 13 pe usa unei camere de hotel american sau a butonului unui ascensor; ori ca o pisica neagra ce îti taie calea... Totusi, se poate si mai rau: o pisica neagra care îti taie calea si pe care e scris fatidicul numar 13! Cam aici ne aflam. Dar oare nu erau previzibile multe din dezastrele acestea, nu pluteau ele oarecum prin aer?
Criza care oficial a explodat în 2008 nu e nici pe departe un incident de parcurs al economiei mondiale, ci mai degraba expresia si rezultatul a ceea ce pentru ultimii treizeci de ani era considerata dezvoltarea normala a sistemului global. Sub umbrela normalitatii, sume de peste 700 trilioane de dolari erau convertite în fonduri derivative, cu normala complicitate a bancilor care se faceau ca nu vad ca o masa atât de importanta de capital devenea, practic, intrasabila pentru autoritatile de rigoare. Era tot atâta de normal ca nimeni sa nu traga un semnal de alarma în privinta acestei anomalii flagrante. Toate acestea cu credinta ca sistemul nu poate sa cada, deoarece se autoregleaza si, pâna la urma, mici sau mari caderi ori ridicari nu fac decât sa mentina fondurile utilizate întotdeauna unde e nevoie de ele. Asta pe hârtie, caci în practica credinta s-a aratat, iata, fara temei. Cum spunea John Maynard Keynes în celebra sa „The General Theory of Employment“, Interest and Money – „Teoria generala a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii si banilor“ (1936) – care a revolutionat stiinta economica sustinând finantarea prin deficit bugetar ca pe o cale de a pune capat Marii Crize – ideile sunt adesea extrem de periculoase pentru ca, odata asumate ca adevaruri, încep sa ignore realitatea atât de evanescenta. Acest hiat dintre idei primite si realitate s-a reliefat evident si în timpul actualei crize. Ironia sortii face ca si acei neo-optimisti care anunta ca lucrurile încep sa se dreaga deviaza de la realitate, iar daca scopul lor este întoarcerea la normalitate, ma întreb, cu oarece scepticism, daca într-adevar era buna acea normalitate?
În baza ideii generale de normalitate se considera un lucru pozitiv acela ca SUA si unele tari din vestul Europei sa ajunga, prin industria manufacturiera raspândita pe toate meridianele lumii, la un sistem financiar capabil sa furnizeze un profit extrem de înalt în tara de origine, dar si cu amenintarea, ce s-a vazut a fi în final extrem de importanta, a crizei locurilor de munca si a „depresiunii psihice“ în rândul fortei de munca, mai ales americane. Exemplul cel mai bun îl ofera industria de automobile americana, pe drept cuvânt numita de Nomi Prins „banci care vindeau automobile“ – o realitate care nu are nimic de a face cu ceea ce, chiar si fara sofisticate cunostinte de economie sau finante, numim normalitate. Cum tot mai degraba anormal, dar acceptat fara rezerve, era faptul ca se cheltuiau trilioane de dolari pe an în publicitate si marketing... pentru a convinge probabil un trilion de clienti sa consume bunuri în mare parte superflue! Pe de alta parte, tot în parametrii acestei normalitati dupa care unii tânjesc atâta, era sa nu se gaseasca cele patru sau cinci sute de miliarde anuale necesare pentru a diminua cota celor care supravietuiesc cu un sigur dolar pe zi (1,4 miliarde de persoane, dupa cea mai recenta statistica a Bancii Mondiale), sau nu dispun de conditii igienice minime (2,6 miliarde conform aceleiasi surse), sau sufera endemic de foame (1 miliard, dar cifra e în crestere!), ca sa nu mai vorbim de numarul copiilor care mor înainte de a împlini 5 ani din cauza gripei sau a dizenteriei (10 milioane pe an, ceea ce înseamna 25.000 pe zi).
Care a fost, de fapt, caracteristica de baza, din punct de vedere al mentalitatii a acelei normalitati parasite în momentul exploziei acestei crize? Cifrele atât de teribile, rusinoase, înjositoare pe care le-am citat incrimineaza clar, fara putere de tagada, indiferenta, ideea comoda ca sistemul se autoregleaza. Daca neo-optimistii considera ca totul e OK când ne reîntoarcem la normalitate, tare teama îmi e ca urmatoarea criza va fi înca si mai grava. Se pare ca operatorii economici din top au memorie foarte scurta si nu vor sa învete nimic din lectiile trecutului. Viata pe credit din SUA, care s-a raspândit ca gândire si comportament economic si în Occidentul european, nu mai poate continua. Facea si ea parte din normalitate! Indiferenta fata de ceilalti si lipsa oricarui efort de a scadea dimensiunile haului dintre bogati si saraci, dintre cei cu maxime posibilitati si cei fara aproape nicio optiune ar duce, în timpul urmatoarei crize, la o confruntare probabil fatala.
Salvarea nu vine dinafara, ci tot dinauntru. Dar, dincolo de bani, bunuri, reasezari de reguli si control responsabil asupra bugetelor mai e înca ceva: recunoasterea ca între asa-zisa normalitate si criza planetara nu a fost decât aparent o discontinuitate. Criza e fiica buna a lui business as usual! – sloganul acelei atât de periculoase, cinice, iresponsabile normalitati clamate de neo-optimisti. Ei spun ca vad o lumina la capatul tunelului si aceea e întoarcerea la normalitate.
Se întâmpla ca, pentru toate cele expuse mai sus, sa nu-i cred. Fie si numai de dragul bancului care spune ca „din ratiuni de economie, pe timpul crizei lumina de la capatul tunelului va fi stinsa!“.