Un revolutionar melancolic
articol aparut in Cultura, nr. 228 din 2009-06-18» cultura revista revistelor »
Autor: C. STANESCU
Doua interviuri atrag atentia cititorilor în revista „Dacia literara” nr.3/ 2009: Calin Ciobotari a stat îndelung de vorba cu doua personaje marcante ale Iasiului cultural si artistic, respectiv pictorul, scriitorul si publicistul Val Gheorghiu si actorul si dramaturgul Constantin Popa. Cum vedem, personalitati polivalente, cu varii dotari creatoare care configureaza, împreuna cu alte figuri remarcabile, statutul Iasiului ca provincie de lux a culturii române.
Boala aristocratica a elitelor, „provincialismul” beneficiaza din partea lui Val Gheorghiu de o viziune mondialista si integratoare: „Într-un recent text am scris despre asta, întrebându-ma ce însemnam noi, iesenii, care suferim de un fel de foarte veche boala, cea a provincialismului, datând din clipa în care capitala a devenit Bucurestiul. Am dobândit de atunci un fel de provincialism cu nasul pe sus. Trebuie sa fim duri cu noi însine si sa admitem ca exista un areal iesean provincial. Dar si Bucurestiul este provincial pentru simplul fapt ca este o provincie a Europei. Apoi chiar Europa, raportata la o America ce a impus un anumit orgoliu mondial, este si ea o provincie. Avem deci de-a face cu un lant al provincialismelor.” În realitate, asa-zisul provincialism al Iasiului consta dintr-un bovarism critic si visator al elitei din aceasta Florenta a României pe bulevardele careia Val Gheorghiu flaneaza întruna, ca personajul exuberant si melancolic din sansoneta lui Yves Montand. Calin Ciobotari îi creioneaza pictorului si scriitorului „profilul de revolutionar melancolic, silueta sa vag donquijotesca”, parându-i-se ca Val Gheorghiu „este un fel de fresca mobila a Iasiului”, si întrebându-se daca omul pe care-l vede „pasind visator pe strazile Iasi-ului” exista în realitate „sau daca nu cumva sunteti o reprezentare a mintii mele.” Dilema se adânceste, iar „aerul dvs melancolic, visator îmi induce impresia de idealitate pasinda pe trotuare…” Însa „idealitatea pasinda” rezista cu bine aburului mitic replicând ca, visator si nu prea, este în realitate „un om al concretului, un om al unui atelier în care nu poti fi numai visator. Te închizi aici, uneltele sunt foarte concrete, totul e foarte concret. Pictura este altceva decât poezia.” Când iese însa din atelier, „ma tenteaza sa devin trapas de trotuare. Asa cum bat trotuarele aici, cu aceeasi placere le-am batut în Paris…” Reporterul insista în ideea sa cu „idealitatea pasinda”, spune ca interlocutorul sau „a dezvoltat o stiinta a plimbatului, sau, daca vreti, o metafizica a trotuarului”, si pictorul, prudent, alunga aburul metafizic ce ameninta sa-l învaluie: „Marturisesc ca ma cam tem de termenul metafizica”. Nu-i displace statutul de „trapas de trotuare”, si-l asuma cu o neascunsa voluptate : „Este, cred, un statut pe care mi l-am asumat de o viata. În momentul în care am facut un triumvirat cu Mihai Ursachi si cu Eugen Andoni, totul s-a transformat într-o haladuiala pe trotuarele astea, fie foarte batute de lumea ieseana, fie din afara Iasiului. S-ar putea sa fie vorba despre o necesitate interioara a mea pedalarea asta pe cele doua dominante de care ati pomenit: concretete si flanare pe trotuar. Important mi se pare însa, ca flanând pe trotuar vezi si lumea, vezi ce se întâmpla si dincolo de fereastra atelierului.” Nu-i exclus ca pictorul acesta vechi sa aiba ceva în comun cu filozofii peripateticieni din antichitatea greaca. Venit în pictura dinspre filologie, revendica de la aceasta rigoarea proprie artei sale: „Pictura mea este o consecutie, o urmare a acestei ordonari a gândirii.” Boier al mintii, s-a bucurat de un anturaj ilustru: „L-as pomeni pe Mihailescu-Craiu, pictor de factura romantica, un mare boem al Iasiului, cu o pictura superba. Apoi pictorul Nicolae Popa, Mihai Camarut si altii. Existau însa iesirile mele din Iasi, care erau, si ele, absolut programatice. În fiecare vara ma duceam la Cumpatu, la Sinaia, unde era o colonie alcatuita mai ales din bucuresteni. Acolo l-am cunoscut pe Henri Catargi. Uitati-va acolo, pe perete, este o schita luata de el pe Valea Prahovei. I-am cunoscut pe bucurestenii de vârf ai picturii, I-am cunoscut chiar acasa la ei, la Bucuresti unde-si aveau atelierele.” Fara a fi un „nostalgic”, pictorul recunoaste ce datoreaza Uniunii al carei membru este din anii '60: „ … iata, ne aflam într-un atelier care apartine Uniunii. Ne aflam într-o cladire ce gazduieste mai multe ateliere, deservind membri ai Uniunii ce profita, la modul cel mai bun, de aceste spatii. Cu ani în urma, Cumpatul acela de care v-am pomenit era frecventabil tot prin intermediul Uniunii. Mergeai la Bucuresti, îti dadeau un «Ausweiss» si te înstalai într-o vilisoara acolo …Ce vremuri! „Înca mai exista acest rudiment de organizare – spune pictorul –, care cândva aducea averi uriase Uniunii. Aceste uniuni, de fason sovietic, sunt înca valide prin chiar faptul ca profitam de ele.” Cu toate acestea, „nu cred ca exista un viitor al lor.” Perceput de interlocutor ca „un fin aristocrat al Iasiului”, Val Gheorghiu vine dintr-o familie dorohoiana: „Maica-mea s-a nascut pe mosia Enestilor, a si dansat cu Enescu, la hora, în sat, când Enescu, student fiind, venea în vacante acasa. Ei, treburile astea nu te lasa rece… Poti sa nu fii boier, poti sa nu fii mare burghez, în intimitatea ta, însa, te poti simti asa. Detest aceasta republica instalata cu tancurile rusesti, n-am ce face, traiesc în ea, însa nu pot uita ca m-am nascut în regatul României.” Are, drept urmare, „nostalgia regatului” si „îmi asum aceasta înclinatie spre regalitate”. Regalistul ramâne, alaturi de multi altii, beneficiarul „Ausweiss”-ului republican gratie caruia „te instalai într-o vilisoara” din colonia artistica de la Cumpatu, colonie vecina cu domeniul regal de la Peles locuit si el, pe vremea aceea, de multi republicani, artisti, activisti si de alte profesiuni. Întrebat „Daca ati avea de ales un timp si un spatiu în care sa traiti, care ar fi acestea”, Val Gheorghiu raspunde hotarât fara sa stea mult pe gânduri: „Timpul de fata. Mi-l asum. Nu pot sa trisez. Trebuie sa-ti asumi realitatea…”
Lampa de control
Actor, poet si dramaturg, profesor de actorie, Constantin Popa a intrat la Institut în 1958, când „banii erau ultimul lucru la care ma gândeam”. Înclina sa creada ca în ultimele doua decenii „am asistat la o schimbare de accent. În sensul rau. Adica: «Mai lasa-ma cu teoria, mai lasa-ma cu filozofia, mai lasa-ma cu cultura… N-am bani! N-am cu ce sa traiesc!» si eu înteleg punctul acesta de vedere, întâi trebuie sa traiesti si abia dupa aceea faci cultura… Daca vrei sa faci actorie îti iei gândul de la bani… alaturi de profesori si de doctori (oficial vorbind), actorii reprezinta o categorie foarte prost platita. Si nici nu prea au ce face pe lânga… Ce sa faca? Sa fure peruci, scânduri?” Ce spune profesorul de actorie despre asteptarile studentilor la actorie? „Mai întâi ca ei nu stiu ca aici nu se fac bani. Când le-am spus unora dintre candidati lucrul acesta s-au retras din cursa. Altii îsi dau seama pe parcurs ca au gresit. Dar nu as vrea sa fiu radical, exista si studenti care intra din pasiune, care au vise, iar visele sunt o hrana esentiala pentru un artist.” Iata si marturia actorului cu privire la gestionarea rolului pe care-l joaca: „Adevarul! Eu nu mint pe scena. Sunt suta la suta adeptul metodei lui Stanislavski. Nu în sensul trairismului fara masura, a lipsei de control. Exista, vorba lui Stanislavski, o luminita care pâlpâie în constiinta noastra, lampa noastra de control. N-o omor pe Desdemona, n-o gâtui, nu pot face asta, Desdemona trebuie sa se duca acasa dupa spectacol, are copii. În sala însa trebuie sa las impresia ca o omor…” Primul rol pe scena ieseana l-a jucat în „Veac de iarna”, piesa lui Ion Omescu, „mare om de cultura, un mare dramaturg, un mare eseist, laureat de doua ori al Premiului Academiei Franceze”, dar azi trecut sub tacere. Cum era publicul în comunism? „Când vorbim despre anii aceia vorbim despre o alta epoca, si aici ne referim la dimensiunea istorica, politica, sociala, culturala în care functionau reflexe de dinainte de comunism, oamenii chiar aveau nevoie de sala de teatru, de spectacol. Veneau la spectacol ca la un moment extrem de important, se îmbracau frumos, cu lavaliere, cu voalete. Dupa aceea a existat o alta perioada în care lumea venea la teatru dintr-o alta nevoie: aceea de a asculta «sopârle». Asta ti-o spun sigur. Eu am scris si am jucat, în 1981, în piesa «Calul verde» si ai cuvântul meu de onoare ca nu ma interesa atât latura artistica a piesei, cât latura ei subversiva, latura ei sopârloasa ca sa zic asa. Am mers cu «Calul verde» la Bucuresti, în turneu, iar eu, prost si taranoi fiind, nu stiu sa fac relatii si sa invit oamenii ce trebuie invitati. A venit Iliescu, cu care eram în relatii bune, asa cum si astazi sunt în relatii bune. A venit cu sotia lui la spectacol, nechemati de nimeni. La final vine la mine, la cabine, Teo Vâlcu si-mi zice soptit: «Du-te în hol imediat, te asteapta tovarasul Iliescu». Eram lac de sudoare. Si tot asteptam sa ma schimb, dar nu apucam, pentru ca venea enorm de multa lume ca sa-mi spuna complice : «Batrâne, da' ce le-ai zis-o !» Cea mai dura trasatura a piesei mele era ca «omul nou» era un om fals, neadevarat. Printr-un sir nesfârsit de dedublari si mistificari ale propriei persoane, ajungea sa nu mai stie cum îl cheama, cine e si ce face … M-am dus pe hol, Iliescu a pus mâna pe camasa mea uda, si stii ce mi-a spus? «Esti ud, desi înca nu ai intrat la apa!», Nina a spus sec: «Cu piesa asta are toate sansele sa ajunga ud»”. N-a intrat la apa, cenzura „se lasa moale”, oficialii mai închideau ochii, în fine, intervenea în epoca respectiva „si lehamitea oamenilor de toata aceasta presiune, care devenise patologie. N-aveau o justificare clara, ceva concret, încât sa poata spune: „Uite, dom'le, din cauza teatrului si a poeziilor subversive a cazut uzina cutare, s-a spart nu stiu ce dig”. Nu existau deci consecinte concrete, numai ca lumea se bucura, lumea rezista, din asta traia.” Constantin Popa si-a «simtit» bine epoca, un amestec de presiuni patologice, irationalitate si lehamite, dar si rezistenta, dar si bucurie, speranta furisata dupa vreun spectacol, într-o expozitie sau la lectura unei carti. Oamenii „epocii” începeau sa simta ei însisi adevarul unei replici dintr-o piesa a lui Constantin Popa: „Da' mai da-o dracului de frica, nu mai vreau sa-mi fie frica, frica la birou, frica în pat, frica la WC…” Dramaturg el însusi, actorul nu crede ca putem vorbi despre o „dramaturgie româneasca închegata si consolidata” si spune ca „ma apuca un fel de jena când ma gândesc ca la noi acum 150 de ani se scria «Iorgu de la Sadagura», iar acum patru sute de ani se scria «Hamlet». E greu sa-l aliniezi pe Iorgu cu Hamlet, oricâta bunavointa ai avea.” Interbelicul a mai recuperat câte ceva, iar postbelicul ni i-a dat pe Mazilu, Baiesu, Sorescu, „dramaturgi exceptionali” care din pacate nu se mai joaca …