Cu ochelarii pe nas si cu iarna în suflet
articol aparut in Cultura, nr. 228 din 2009-06-18» cultura editorial » editorial
Autor: AUGUSTIN BUZURA
Este noaptea târziu – sau dimineata devreme?! – când încep acest editorial. Între timp au avut loc si alegerile europarlamentare al caror rezultat îl stiam deja de aproape 20 de ani, de când mi-am dat seama pe ce mâini a încaput tara. De fapt, e greu de spus cât au fost alegeri europarlamentare si cât un nou test-spectacol pentru prezidentiale. Acum doua decenii, în marea-mi naivitate, ma încapatânasem sa cred ca în cele din urma si în România vor exista totusi partide bazate pe doctrine bine definite. Deocamdata însa, sub numele de partid par sa se ascunda niste grupari transpartinice de tip mafiot care n-au nicio legatura cu binele tarii. Caci nu e suficient sa strigi ca esti de stânga sau de drepta, ci sa dovedesti. Legi de stânga date de partide pretinse de dreapta, si invers. Dupa cum le dictau necesitatile, ascunse, evident, votantilor. Sigur este ca, în scurt timp, România a devenit o tara profund umilita, ajunsa treptat la discretia submediocrilor si a jefuitorilor din interior si din afara, în timp ce multe inteligente s-au pus în slujba ignorantilor. În zilele noastre nicio mirare însa nu-si mai are locul: alesii nu pot fi mai buni decât alegatorii, iar politica, de o mediocritate înfioratoare, impune altitudinea de zbor indiferent de domeniu, caci numai fidelitatea fata de partid conteaza: prostul nostru este mai fidel decât prostul lor. De aceea, de mult tara este în deriva, nu are niciun tel, niciun proiect de viitor. Lipsiti de idei, politicienii au o singura preocupare: rezolvarea „pachetelelor de problemute”. Cu alte cuvinte, sa puna în diverse functii „oamenii nostri”, chiar daca acestia nu au nicio treaba cu competenta. Teribila noastra boala nationala: spiritul ciocoiesc – descris de Radulescu-Motru drept „frenezia puterii, lipsa de ideal si dispretul pentru multime” – s-a întâlnit cu spiritul gregar si, din nefericire, a rezultat ceea ce suntem. Iar apoi, din moment ce alesii sunt tot cei de ieri, cum ne-am putea amagi ca, de asta-data, vor face mai mult? Probabil ca am ajuns, cum spunea Walter Benjamin despre sine, un om „cu ochelarii pe nas si cu toamna în suflet”, dar stiu sigur ca sentimentul toamnei sau al iernii, îmi este întretinut de cele ce se întâmpla în jur. Se întelege, nici vârsta nu o pot exclude si adesea ma pomenesc amintindu-mi de ea cu o brutalitate neasteptata. Iata, am avut întâlnirea de 45 de ani de la absolvirea Facultatii de Medicina Generala din Cluj. Si mi-e imposibil sa gasesc cuvintele potrivite sentimentelor care m-au încercat. Bucuria reîntâlnirii cu fostii colegi alaturi de tristetea ca au plecat dintre noi prea multi, mai bine de jumatate. Un catalog plin de chenare negre nu putea sa ne întretina tonusul, si nici apa plata, sortita sa ne aminteasca de licorile de altadata. Dar asta este. Sigur, am vorbit deseori despre colegii mei de Facultate, medici risipiti în toate colturile tarii, dar mai ales ale lumii. Atât cât ne-au ajutat puterile si istoria, am pastrat legatura între noi si, multora, mai ales în anii tineretii si maturitatii noastre, le sunt si acum recunoscator pentru ca nu de putine ori mi-au atras atentia asupra unor întâmplari care meritau sa figureze în vreun roman. Unii, asumându-si anumite riscuri, m-au ajutat sa ajung la cei ce, cu arma în mâna, se opusesera colectivizarii fortate. Altii mi-au dat informatii despre grevele din Valea Jiului sau din Brasov, înlesnindu-mi, în acele zile fierbinti, întâlniri cu participantii la evenimentele respective, evenimente cu consecinte atât de importante asupra modului meu de a vedea si întelege lumea în care traiam. Printre cei despre care s-a spus ca ar fi trecut în eternitate facea parte si bunul meu prieten si coleg de grupa Al.B.. El era, de departe, cel mai bun dintre noi, dar lipsa de umor si aroganta unui profesor l-au pus în situatia de a pierde anul.
Îmi amintesc foarte bine dialogul care i-a marcat definitiv existenta. „Am auzit ca esti foarte destept“, i s-a adresat profesorul, ajuns mai târziu ministrul Sanatatii, si Al. s-a grabit sa-i dea dreptate. „Spune-mi, atunci, câta sare se pune în supa unui cardiac decompensat de gradul trei?, l-a întrebat apoi profesorul, iar colegul meu, crezând ca acesta facuse o gluma, s-a grabit, spre marele sau ghinion, sa-i iasa în întâmpinare în maniera pe care o credea potrivita: „Raspunsul îl cunoaste orice bucatar!“. În secunda urmatoare, vanitatea profesorului a dat în clocot si, spre consternarea si revolta tuturor, Al.B. a fost lasat repetent. I-a scris adica în index „repetent“, dupa care l-a trimis la Rector, adica tot la el, sa-i ceara reexaminare. Din clipa aceea, viata colegului meu a luat o întorsatura neobisnuita: studiile medicale au ramas pe un plan cu totul secundar, limbile straine, filosofia si literatura solicitându-i toata energia. Drept urmare, pentru a-i putea citi pe Schopenhauer si pe Kant în limba în care au scris, începu sa învete cu toata seriozitatea germana, nu înainte, însa, de a fi strabatut, cu aceeasi constiinciozitate, filosofia greaca. Ba mai mult, a locuit o vreme într-un butoi, precum celebrul filosof, pentru a întelege cum se vede lumea de acolo. Parintii lui Al. erau ciobani din nordul Moldovei, ca atare, în vacante, nu pierdeau ocazia sa-si trimita feciorul la oi. Asa se face ca nu putini excursionisti doritori sa cunoasca vestitele mânastiri povesteau despre un cioban bizar care încerca, fara prea mare succes, sa converseze cu ei în germana despre filosofii pomeniti. Toamna, când ne reîntâlneam la cursuri, Al. nu gasea suficiente cuvinte pentru a descrie tristetea ce îl cuprindea în fata ignorantei uriase în care erau lasati sa traiasca minunatii nostri contemporani. Iar spre disperarea lui, întâmplarile din vremea respectiva, viata politica si sociala, îi sporeau durerea: „Doamne, mai gândeste cineva în tara asta?“ Glumele mele, foarte amare, îi accentuau nelinistea: „Analfabetismul a fost salvarea noastra, îl asiguram. Datorita lui am ramas o insula latina într-o mare slava!“. Ajuns medic de circa într-un sat din apropierea zonei unde odinioara pascuse oile, colegul meu si-a propus sa-si ajute semenii atât cât se putea în conditiile date. Neputând sa schimbe lumea, gasi cu cale sa se concentreze si, desigur, sa actioneze asupra micului sau univers care suferea de aceleasi maladii, avea toate pacatele si neajunsurile lumii. În subordinea lui se aflau un medic pediatru, un stomatolog, mai multe asistente si surori medicale, un birjar si doua femei de serviciu si toti aveau acelasi defect crucial: incultura. La fel de ignoranti îi pareau si profesorii din sat, numai ca ei ramâneau pentru etapa urmatoare a proiectului sau de culturalizare. Dar cum orice cancer porneste de la o singura celula bolnava, se hotarâse sa înceapa „tratamentul“, cum era si firesc, chiar cu „celulele“ din imediata lui apropiere. Fixase, asadar, o zi pe saptamâna în care trebuiau sa aiba loc discutiile pe marginea cartilor date în studiu, carti ce apartineau fireste, fondului de aur al culturii române. Cine sa ramâna insensibil la numele mari care ne vegheaza drumul prin timp?, îsi spunea colegul meu, decis sa mearga de la simplu la complicat, sa le deschida treptat subalternilor sai pofta de nou si de frumos. Din pacate, nici unul dintre clasicii nostri nu i-a facut pe acestia sa vibreze asa cum era de asteptat; versurile eminesciene sau blagiene nu le spuneau absolut nimic; mai mult, nici chiar Sadoveanu, nascut pe acele plaiuri, nu le-a produs tresarirea psihica scontata: stateau, ascultau cu capetele plecate si la despartire promiteau ca în zilele urmatoare îsi vor face timp si pentru lectura. Dar cum timpul respectiv era cu fiecare zi mai îndepartat, colegul meu si-a amintit de un îndemn stalinist foarte în voga pe atunci: „Nu stii? Te învatam! Nu poti? Te ajutam! Nu vrei? Te fortam!“. Îndemnul însa l-a pus în practica destul de târziu, cu multa tristete, abia dupa ce colegii sai se dovedisera total insensibili la Dostoievski, la Tolstoi, la Gogol si, mai ales, la Cehov, medic si el, dar si autor de proza scurta. Convins ca civilizatia s-a impus prin constrângere, dr. Al.B. si-a amintit de timpurile marete ale lui Vlad Tepes, cu atâta forta invocat de Eminescu, apoi de marele Stefan al Moldovei, neobosit în a scurta capetele celor cazuti în pacatul minciunii, al hotiei si tradarii. În viziunea lui Al., pe buna dreptate, pe lista pacatelor colegilor sai lenea ocupa pozitia principala si, în plus, era la moda, exista un cult al ei: „Oricât de putin m-ar plati statul, eu pot sa lucrez si mai putin!“. Sigur ca sanctiunile se impuneau, atâta doar ca ele s-au schimbat odata cu trecerea vremii. Prin urmare, a trebuit sa potriveasca în asa fel lucrurile încât impresia de legalitate sa nu poata fi contestata. Ca avea dreptul sa le pretinda subordonatilor sai aceste lecturi nu se îndoia câtusi de putin: viata este o scoala permanenta, iar un medic adevarat nu are voie, în nicio împrejurare, sa desparta trupul de suflet. Argumentatia lui era mult mai complicata, dar în esenta, ideea datoriei lor nu numai fata de societate, ci si fata de ei însisi era subînteleasa si sanctiunea ca factor civilizator era obligatorie. În consecinta, colegul meu si-a adunat subalternii, le-a tinut o lectie despre nevoile reale ale omului, despre frica si dezumanizare în contextul lumii în care traiau pentru ca, în încheiere, sa le aduca la cunostinta proiectul sau de culturalizare: „Saptamâna asta citim Crima si pedeapsa, iar sâmbata facem seminar!“. Dar s-a vazut ca nici clasicii rusi nu au reusit sa-i impresioneze, fapt pentru care, pierzându-si rabdarea, candidul meu coleg a ajuns la convingerea ca e momentul sa puna în practica si ultima parte a dictonului stalinist mai sus mentionat: „Nu vrei? Te fortam!“ Asa se face ca fiecare roman recomandat dar necitit echivala cu zile taiate din salariu, plus alte sanctiuni din sfera economicului. Pâna la urma a iesit un scandal care a depasit marginile comunei si, cum era de asteptat, Directia Sanitara a încercat sa musamalizeze cazul deoarece colegul meu avea un nume foarte bun printre pacienti. Curând, însa, pe caile firesti, scandalul a ajuns si la urechile celor din Comitetul Judetean de partid, care, analizând cazul, au tras concluzia ca, într-adevar, era nevoie de un seminar foarte serios, numai ca la el trebuia discutata gândirea tovarasului Nicolae Ceausescu si nu a lui Feodor Mihailovici Dostoievski sau a lui Anton Pavlovici Cehov. Tovarasii stiau prea bine ca dintotdeauna rusii s-au uitat cu interes spre zona noastra încercând sa ne stapâneasca nu numai prin forta armelor, ci si cu ajutorul religiei, al culturii sau filosofiei. Si pentru ca nu mai putea conduce niste oameni care, în realitate, l-au înfrânt, în fata carora si-a pierdut autoritatea, doctorul Al.B. a cerut sa fie transferat în alta localitate, dorinta ce i-a fost îndeplinita imediat. În noua circumscriptie avea în subordine doar trei asistente batrâne, astfel ca Dostoievski si Cehov ramâneau numai pentru sufletul sau. Pierduse o batalie, dar nu si razboiul. Prin urmare, convins ca surprizele pot aparea de oriunde, si-a propus sa studieze realitatea cu mai multa atentie si rabdare, mai ales ca noul îsi face întotdeauna loc cu multa dificultate. Din pacate, cunoasterea profunda a realitatii n-a facut decât sa-i sporeasca deceptia. Profesorii de la scoala din sat erau mai în vârsta, preocupati de soarta copiilor lor aflati la diverse scoli si facultati, dar mai ales de agricultura. În plus, în loc sa schimbe mediul în care traiau, cum i s-ar fi parut normal, au sfârsit prin a se adapta ei, devenind ca toata lumea: se înrudisera cu tot satul, mergeau pe la nunti si botezuri si, fireste, se socoteau condamnati de istorie, sacrificati sa ramâna acolo pentru totdeauna.. O exceptie facea, totusi, tânarul preot care îsi propusese sa construiasca o noua biserica; pe de alta parte, cu aprobarea parintilor, voia sa tina ore de religie în biserica, în contextul în care, în afara de ateismul oficial atât de pagubitor, diversele secte se întreceau în a-si face prozeliti. Cercetându-si semenii si din aceasta perspectiva, colegul meu a ajuns la concluzia ca lumea nu era atât credincioasa cât superstitioasa. Desi surprins de concluzie, preotul i-a îngaduit sa dea în parte consultatii chiar în biserica. Doctorul era convins ca îmbinarea misticismului cu stiinta va avea efecte binefacatoare deoarece bolnavii se angajau nu numai în fata medicului, ci si a Domnului. Traind aproape tot timpul în vecinatatea sau în interiorul bisericii, colegul meu începuse sa învete slujbele si sa fie foarte atent la predicile asociatului sau si la efectele spovedaniilor, mai ales ca trimiterile la psihanaliza nu i se pareau lipsite de sens. Asa stând lucrurile, se hotarî sa aprofundeze acest atât de interesant domeniu, pe atunci înca nepracticat la noi. Dar diavolul, prin intermediul psihanalizei, reusise sa-si vâre coada chiar si în sfântul lacas. Asa se face ca, într-o banala zi de duminica, pe când asculta predica aliatului si prietenului sau, doctorul Al. B. simti o nevoie irepresibila sa-l întrerupa: „Înainte de a le cere altora sa nu faca anumite lucruri, este obligatoriu sa-ti cercetezi propria constiinta pentru a vedea daca esti curat, daca ai îndreptatirea sa arunci piatra, asa cum ne învata Mântuitorul. Esti tu, fratele si prietenul meu, mai curat decât cei pe care-i judeci? Ai forta sa suporti si sa judeci pacatele celor pe care-i asculti?“ Si în timp ce îsi argumenta motivele care-l obligau sa-l condamne pe preot, acesta s-a retras în strana pentru a-i asculta, împreuna cu credinciosii uluiti, marturisirea propriilor pacate: curvar, vanitos, mincinos si multe altele de care era foarte constient. Nu fu mai tolerant nici când începu sa faca publice pacatele preotului si pe ale celor ce-l ascultau: lenesi, ignoranti, mincinosi si farisei, alcoolici si neispraviti. N-a fost, se întelege, o duminica prea reusita, caci nimeni nu a înteles nimic, dar pentru colegul meu ea a însemnat începutul unui nou drum spre cunoasterea omului. Prin urmare, s-a adâncit în cercetarea psihanalizei, cercetare care l-a condus la concluzia ca între marxism si psihanaliza exista o contradictie de netrecut. În vreme ce marxismul sustine ca omul e perfectibil în functie de conditiile sociale, psihanaliza dovedeste exact contrariul, ca omul este structural rau, ca, în realitate, purtam în subconstientul nostru un adevarat infern ce nu poate fi ascuns fara profunde consecinte negative. Cât despre duminica aceea confuza, enoriasii au gasit o explicatie lesne de acceptat : doctorul a fost obligat sa le spuna ceea ce au auzit. Critica si autocritica erau pe buzele tuturor activistilor si toti îi mustrau pentru ca nu se înscriu în colectiva si ca nu-i demasca pe cei ce se opun orânduirii socialiste. Era de la sine înteles ca un medic atât de bun nu ar fi spus asemenea ineptii daca nu ar fi fost fortat. Pâna la urma, cineva a alertat Partidul sustinând ca doctorul Al.B. a avut un atac foarte dur la adresa „orânduirii noastre“ si a facut „propaganda dusmanoasa“; în consecinta, i s-a dat un ultim avertisment, dupa care a fost mutat într-un alt sat. „Nu mai ai decât un pas pâna la închisoare, fusese avertizat. Gaseste-ti si tu o femeie care sa te calmeze, taie lemne când simti ca te încearca sfânta mânie proletara, dar nu ne mai face greutati!“, îl somase seful Directiei Sanitare. Si, cum îmi marturisise, pentru prima oara colegul meu s-a întrebat daca nu cumva gresea el. Dar daca cei ce l-au alungat dintr-un sat în altul aveau dreptate? Stia de la biologie ca aborigenii australieni chiar daca-i duci la Oxford tot aborigeni ramân, putând sa devina cel mult politisti care-si urmaresc dusmanul dupa miros. Erau, adica, într-un alt ciclu evolutiv. În noul sat în care fusese trimis, se gândise ca înainte de a lua o decizie în legatura cu viata lui si a celor ce îi fusesera dati în grija, sa se consulte cu cei mai întelepti din sat, cu autoritatile morale ale locului. Primul sfat primit de la unul dintre întelepti fusese de o simplitate desavârsita: „Las-o, bre, în voia calului, ca doar nu dau turcii!“ Sigur, aventurile lui spirituale, nevoia de a face bine nu s-au sfârsit odata cu depresia care l-a apropiat de o clinica de Psihiatrie, unde, în cele din urma, a si ramas cercetator. Prin aceasta prisma, lumea i s-a parut si mai trista, atâta doar ca se simtise obligat sa caute foarte adânc, în om, cu speranta ca, daca nu va gasi sursele binelui, ale schimbarii în bine, macar sa descopere ceea ce ascunde acesta, raul cel mai rau. Avea de citit multe biblioteci înaintea unei judecati definitive. Din pacate, nu-i cunosc concluziile. Dupa Revolutie nu l-am mai vazut, nu a mai venit la întâlnirile noastre. M-am gândit însa de multe ori la el, încercând sa-mi imaginez reactiile lui acum, dupa ce toate ideile pentru care au murit atâtia oameni au fost batjocorite. Ce ar putea spune, când numarul analfabetilor este de ordinul milioanelor? Când 72% din populatia tarii n-a pus mâna pe o carte, n-a fost înca într-o sala de concert sau la un vernisaj? Când 19% nu stiu cine-i Eminescu, dar sunt la curent cu amorurile si culoarea politica a tuturor toapelor politice adormite pe micile ecrane? Când în locul lui Kant, Schopenhauer, Dostoievski sau Tolstoi la moda sunt manelistii, iar pe post de gânditori doar cei din tagma lui Vanghelie si Becali? Sa se fi ascuns iarasi într-un butoi precum facuse altadata în asteptarea unor oameni care mai cred în ceva? Sa fi strigat? Caci doar acest drept n-a fost înca abandonat. Dar cine sa te auda într-o tara aflata parca în curs de parasire, în care toti striga si nimeni nu asculta pe nimeni? Ma amagesc mereu ca doctorul Al.B. nu se afla în realitate printre numerosii colegi ale caror nume sunt fixate într-un chenar negru si ca, mai devreme sau mai târziu, ma va surprinde cu o carte. As fi bucuros, fie si daca as sti ca s-a consolat cu gândul ca „în marea lor majoritate oamenii sunt alti oameni!“, cum spunea Oscar Wilde.