Victoria Unirii competente
articol aparut in Cultura, nr. 227 din 2009-06-11» cultura sportului » venind din iarbă
Autor: CORNEL DINU
Am spus de câteva ori pâna acum, la finaluri de campionate, ca fotbalul este mai puternic decât înselaciunile noastre; în ultimii douazeci de ani, cu una sau doua exceptii, titlul a fost câstigat de echipa care a meritat acest lucru.
Iata ca la fel s-a întâmplat si în acest campionat care, atunci când apar aceste rânduri, a lasat sa-i cada cortina. Surprinzator doar pentru palmares si traditie, a câstigat Unirea Urziceni. Surprinzatoare, repet, doar prin faptul ca este prima data la noi, si poate în toata statistica batrânului continent, când o echipa care reprezinta o asezare cu doar ceva mai mult de 10 000 de suflete a învins într-un campionat. Bineînteles ca acest amanunt face deja valuri de presa pe vechiul nostru continent, iar faptul în sine are suficiente semnificatii remarcabile – pentru ca nicaieri în Europa altcineva nu ar fi reusit o asemenea performanta. Poate doar în Slovenia, San Marino, Luxemburg si Andora, daca punem în calcul doar numarul locuitorilor. În fotbalul continental se mai întâmpla ca o echipa mica sa socheze si sa ajunga în primele locuri ale clasamentelor si sa impresioneze prin calitatea jocului, coeziune si unitate de exprimare. Amintesc în aceasta privinta cazul Villareal, din Spania, unde domina de decenii doar maretele Real Madrid si Barcelona. Villareal are cam tot atâtia locuitori în oras câti ocupa, meci de meci, stadionul; totusi, comparatia cu Urziceniul e fortata. De asemenea, un caz asemanator poate fi gasit chiar la noi – C.F.R. Cluj, care, în numai patru-cinci ani de reînviere, a ajuns campioana a României si chiar a facut, la început, ceva senzatie în grupa din Champions League. Numai ca acolo altfel au stat datele financiare create de Paskany; au venit multi bani de afara si odata cu ei s-a asezat la noi molima invaziei de jucatori straini. Unicat pentru noi e si amanuntul ca, de cele mai multe ori, eram tentati sa numaram daca în prima distributie a lor pot fi identificati si jucatori neaosi. Ceea ce nu este cazul la Urziceni, unde au fost recreati ca valoare de joc, prin munca competenta a lui Dan Petrescu, fotbalisti ce pâna atunci pareau doar modesti, chiar pe final de prestatie. Ar mai fi de amintit si amanuntul ca bugetul presedintelui Bucsaru, ca si investitiile sale totale, nu au reprezentat nici macar un sfert din ceea ce a pus la dispozitie trimisul presedinte Paskany. Chiar si în privinta sumelor cheltuite pentru modernizarea celor doua stadioane, sa recunoastem ca este cochet si stadionul din Urziceni, dar nu se poate compara cu ceea ce s-a facut în aceasta privinta la C.F.R.
Si ar mai fi ceva asemanator între cele doua societati. Faptul ca Bucsaru nu da aproape deloc declaratii, iar Paskany apare rar, iesind la rampa vorbelor doar atunci când simte ca este nevoie. În ultimele luni a tacut si el, dar nu, asa cum se cleveteste, pentru ca ar fi îndragostit!, ci fiindca e deceptionat de felul în care a aflat ca i s-au înjumatatit investitiile.
Dar sa revenim la fenomenul Unirea Urziceni, numele de prezentare semanând mai mult cu începuturile colectivizarii la noi. Ceea ce, într-un fel, s-a si întâmplat fotbalistic, doar la câtiva kilometri de vechile I.A.S.-euri decorate în socialism ca fruntase pe ramura.
În primul rând a aparut acest Mitica Bucsaru, om de afaceri tânar, parca constructor de profesie – controversat si el, ca mai toti reusitii vremurilor ce ne este dat sa le suportam, dar mult mai putin decât altii, chiar si din fotbal, pentru ca stie sa nu iasa la vedere ca sarpele în mijlocul drumului. Omul are arta ascunsului în afaceri, o are si în fotbal. Când a pornit în fotbal, stiu bine, a creat întâi infrastructura si bugetul real al clubului. A reamenajat stadionul si a creat o baza de antrenament cu tot ce trebuie, apropiata ca dotari de ce au chiar marile cluburi din Europa. Apoi, nu a aruncat aiurea cu banii si a creat o schema administrativa simpla si functionala. A stiut sa-i asculte pe toti si, având o inteligenta practica de necontestat, a luat de la fiecare ce a crezut ca-i trebuie si i se potriveste. Într-un cuvânt, un om practic si abil.
A încercat câtiva antrenori si a ajuns repede la muncitorul capabil Dan Petrescu. L-a agonisit si pe „Memelusul“ Stoica, dar mai mult pe post de goarna, ce-si primeste rapid de la patron si pumnul în gura, atunci când delireaza. Si el, si altii, chiar si jucatorii, dar totul se petrece numai între ei, în familie. Nimic nu a razbatut în afara, vreodata.
Cert este ca victoria si reusita lor, construita repede, în doi ani si ceva, are la baza profesionalismul dictatorial luminat al celor doi: presedintele Bucsaru si antrenorul Dan Petrescu, împreuna cu echipa sa tehnica, aleasa pe acelasi criteriu al competentei. Nu întâmplator din ea fac parte omniprezentul preparator fizic Cristi Pojar si directorul sportiv Narcis Raducanu. Si „Memelusul“ are rolul sau decorativ si declamativ: iese la bataia vorbelor mai mult sau mai putin inspirat (decenta sa nu-i pretindem, pentru ca doar a privit la fotbal. Iar secretul, per total, e simplu.) Crescut la scoala profesionalismului adevarat, care presupune acceptarea suferintei si a rigorilor renuntarii disciplinare pentru a-ti fi bine, Dan Petrescu a impus aceasta ordine si la Unirea Urziceni. Zilnic si de dimineata pâna seara. Stând aproape întreaga saptamâna cu si lânga jucatorii carora le punea chiar si în farfurie ce trebuie sa manânce. Ceea ce trebuia sa se întâmple s-a petrecut. Au câstigat disciplina, realismul si ordinea „Unirii“ într-o competitie cu zgomotele incompetente si cu nerabdarea paguboasa a celorlalti contracandidati. A învins adevarul...