Tremblement de la terre (battue) sau (de-)caderea unui rege
articol aparut in Cultura, nr. 227 din 2009-06-11» cultura sportului » psihologia cotidianului
Autor: VALENTIN PROTOPOPESCU
Pe 31 mai, într-o duminica însorita, pe la orele 19.00, Parisul s-a cutremurat. Epicentrul seismului a fost localizat în zona sud-vestica a capitalei franceze, în perimetrul dintre Bois-de-Boulogne si Porte d'Auteuil. Mai precis, în parcul sportiv de la Roland Garros. Punctul central al acestui adevarat cutremur a fost arena principala Philippe Chatrier, acolo unde, în optimile de finala ale marelui turneu de tenis, megafavoritul competitiei, spaniolul Rafel Nadal, lider mondial si cvadruplu campion pe zgura pariziana, a fost eliminat, dupa un meci dârz, de suedezul Robin Soderling, scor 2-6, 7-6 (2), 4-6, 6-7 (2).
Desi au trecut câteva zile de la eveniment, trebuie sa recunosc – si o fac fara cea mai marunta umbra de placere –, ca sunt înca în stare de soc. Nu fac parte dintre acei barbati care, fani ai câte unui sport, echipe sau jucator, se identifica pâna-ntr-atât cu respectiva entitate, încât înfrângerea îi arunca în cea mai cumplita depresie. Nu ma identific cu nimeni, am propria mea viata personala, propriile mele pasiuni si refugii private astfel încât sa nu am nevoie vitala de cârja existentiala a unui triumf al favoritului meu. Respir si traiesc chiar daca Steaua, Liverpool sau Nadal pierd. La esec nu arunc cu pietre în politisti, nu incendiez scaune de la peluza si nici nu rup racheta dând cu ea de pamânt. Pe scurt, nu depind fundamental de episoadele consumate pe terenul de sport.
Si totusi, acum, în aceste clipe depresia mea este una reala. Daca ati mai vizitat acest colt de pagina al revistei „Cultura“, probabil ca v-ati familiarizat cu faptul ca sunt un mare fan al campionului iberic. Cred, fara sa exagerez, ca am în portofoliu mai bine de douazeci de articole dedicate performantelor înregistrate de acesta. În fond, e destul de simplu: indiferent cine suntem, avem nevoie de certitudini. Un reazem, credinta ca exista ceva care ramâne neschimbat, ca, parmenidian, poti sa contezi pe o stabilitate anumita, una tare, indiscutabila – iata ce ma determina sa ma simt tulburat sufleteste dupa esecul nadalian. Evident, nu traiesc o drama personala pornind de la înfrângerea tânarului maiorchin. Afirm doar ca eliminarea sa prematura în turneul de la Roland Garros m-a socat. Mi-a destabilizat putin viziunea despre lume (cea tenisistica) si m-a obligat sa-mi reconsider judecatile de valoare.
Din fericire, orice experienta are ceva bun într-însa. Pierzând dupa o suita de 31 de victorii consecutive pe zgura de la Porte d'Auteuil, Nadal a aratat întregii lumi ca nu este un extraterestru, un sloi de ghiata, o masina psihica buna doar de zdrobit adversarul. Pierzând, el a (re-)devenit extrem de uman, iar latura lui omeneasca, slabiciunea sa au dobândit o consistenta extrem de calda si de fireasca. Nimeni nu câstiga la infinit, orice campion, oricât de mare, mai gusta si înfrângerea din când în când. Pâna în aceasta clipa, Rafa detine un scor de 44-5 în anul 2009, judecând dupa raportul victorii-înfrângeri. E mult, e imens. Iar asa ceva se cere platit, recompensat, în termenii oricarei economii destinale.
Apoi, o alta observatie, necesara pentru a întelege resorturile întregului context. Si el, Nadal, si sârbul Novak Djokovici, adica exact primii doi jucatori pe zgura ai sezonului, cei mai competenti si mai performanti pe aceasta suprafata, au clacat de timpuriu la Paris, Nole fiind eliminat cu un tur înaintea lui Rafa, cu un triplu 6-4 de catre germanul Philipp Kohlschreiber, numarul 31 mondial. Am vazut la fata locului meciul dintre sârb si neamt. Am revazut, parca tras la copie indigo, acest meci, privind la televizor confruntarea dintre Nadal si Soderling, numarul 25 mondial. Si Rafa si Nole au jucat corect, au fost ok, fizic au stat bine, nu au fost deranjati de nimic exterior. Scurtcircuitul s-a înregistrat în alt plan. De pilda, Djokovici a declarat ca n-a fost el însusi ca stil de joc, evoluând prea defensiv si mai ales neizbutind sa schimbe deloc partitura strategica, în ciuda vointei de a o face. Nadal a spus si el ceva asemanator: „Multa lume crede ca eu câstig din pricina travaliului meu fizic. Nu e adevarat. Câstig când îmi fac tenisul meu cel mai bun. Acum n-am jucat ceea ce trebuia, am fost într-o zi proasta, chiar daca trupeste nu ma plâng de nimic“.
Asadar, cei mai în forma jucatori pe terre battue ai momentului au iesit de timpuriu din cursa, tociti, erodati si surmenati din pricina acumularii de oboseala pe aceasta suprafata extrem de exigenta care este zgura. În plus, pentru Rafael Nadal a functionat si relaxarea indusa de stirea cum ca rivalul lui cel mai periculos a fost eliminat. Desigur, mai putem adauga si presiunea psihica suplimentara generata de gândul ca se afla în fata unui record de batut - cinci succese (sau succesuri?) consecutive la Roland Garros. Plus tensiunea ca evolueaza acum în calitate de numarul unu mondial. Toate acestea l-au destabilizat mental pe atletul din Manacor, scotându-l din starea lui obisnuita de armonie launtrica, de fapt adevarata sa arma letala.
Desigur, Soderling, ca si Kohlschreiber în fata lui Djokovici, a facut un meci excelent, disputat cu rabdare, inteligenta si lipsa de respect fata de favorit. Însa nu calitatea tenisului practicat de suedez poate explica înfrângerea nadaliana (ce naiba, în urma cu doar patru saptamâni Rafa îl zdrobea la Roma, pe zgura, cu 6-1, 6-0!), ci, pur si simplu, epuizarea nervoasa a campionului. Iata un exemplu asemanator. Si el foarte actual. Ca si Nadal, ca si Djokovici, francezul Gilles Simon, cap de serie numarul 7, a pierdut fara drept de apel, în fata propriilor suporteri, contra conationalului nostru Victor Hanescu. La fel ca si Rafa ori Nole, Gilles a avut un an 2008 excelent, marcat de o spectaculoasa ascensiune. Un astfel de efort, iata, se cere platit scump, iar rezultatul este o înfrângere severa, taman atunci când lumea îti este mai draga.
Asa explic eu dramaticul esec al lui Rafael Nadal în fata unui jucator pe care în mod normal îl zdrobeste în orice conditii. Si scriind aceste rânduri, nu am deloc sentimentul ca diminuez meritele suedezului Soderling. Nu, câtusi de putin. Încerc doar sa(-mi) explic pricinile unei înfrângeri tulburatoare si neasteptate. Nu pot decât sa sper ca Rafa va digera aceasta umilitoare înfrângere, ca-si va face un necrutator examen de constiinta si ca va izbuti sa-si revina pentru sezonul pe iarba, apoi pentru circuitul american pe hard din toiul verii. Evident, Marele Slem nu va fi facut nici în acest an. O alta întâlnire ratata, o alta speranta înselata... Budge si Laver ramân în continuare solitari. Si apropo de reparatii istorice, poate ca, în fine, în absenta lui Nadal si Djokovici, Roger Federer va izbuti sa câstige Roland Garros-ul, singurul turneu de Grand Slam care-i lipseste din palmares. Merita, macar pentru cele trei finale consecutive pierdute în fata lui Nadal. Sa dam Cezarului ce este al Cezarului... Iar daca nu, daca tot este editia a 81-a a Roland Garros-ului una a marilor surprize, atunci macar sa avem o finala frumoasa, cu un câstigator elegant si rafinat! Poate un Gonzalez?! Poate un nou Yannick Noah, un luptator spectaculos, în persoana lui Monfils?! Vamos si allez!