Cine vrea sa citeasca viitorul, trebuie sa rasfoiasca trecutul
articol aparut in Cultura, nr. 227 din 2009-06-11» cultura ars combinatoria »
Autor: RUXANDRA DEMETRESCU
(André Malraux)
Biografia artistica a lui Ion Stendl poate fi descifrata sub semnul unei fericite exceptii. De-a lungul anilor, maestrul a abordat cele mai diverse genuri: pictura de sevalet, pictura monumentala, grafica, obiecte, colaje si montaje. Lumea vizuala nu pare sa mai aiba secrete pentru el, dezvaluindu-i-se în toata diversitatea ei deconcertanta. Deseneaza neobosit, cu o stradanie ce a devenit maniera lui de a fi ca artist, mânat de o curiozitate inepuizabila. De aceea este atât de greu de „încadrat“: e pictor sau grafician? Raspunsul posibil ar fi: si una, si alta, si mult mai mult decât atât.Este, de fapt, un artist vizual, care nu se lasa intimidat de noile medii, dar care ramâne cu încapatânare ancorat în lumea figurativa. Cu buna stiinta, privilegiaza figura umana, urmând, constient sau nu, una dintre cele mai severe precepte ale academiei artistice. Se naste astfel o sinteza deconcertanta din experimente tehnice inepuizabile si o constanta explorare plastica a corpului uman, sinteza ce ar ramâne misterioasa, daca artistul nu s-ar fi exprimat cu o claritate exemplara. Conform propriei marturii, se simte foarte bine în aceasta lume postmoderna, în care un centaur ramâne mai important decât un Ferrari si în al carei muzeu imaginar se poate plimba în voie, explorându-i comorile vizuale. Singura melancolie pe care si-o asuma acest iremediabil optimist al formelor plastice este evocarea – obsesiva –, a Plutei Meduzei. În universul lui Ion Stendl, însa, celebrul motiv înceteaza sa mai fie o paradigma a fragilitatii umane, transformându-se, paradoxal, într-o ironica auto-referentialitate.
Exista un element de coeziune ce recompune lumea vizualitatii sale: desenul. Înteles ca exercitiu, dar si ca disegno, desenul ramâne „genul proxim“ al întregii sale activitati artistice. Sau, altfel spus, desenul sta la baza operei sale, atât a practicii de atelier, cât si a reflectiei sale teoretice. Mai mult decât atât, desenul devine o cale a (auto)cunoasterii, o marturisire de credinta. Asemenea lui Theodor Palldy, si Stendl ar putea spune ca într-un tablou, desenul este mai important decât culoarea, pentru ca este totul. Daca am dori sa îl definim într-un mod lapidar, ar fi suficient sa spunem: este un desenator desavârsit. Iar pentru ca deseneaza atât de bine, îsi poate permite sa-si deconstruiasca formele si figurile, fara a le distruge. Fragmentarea si deformarea corpului uman nu constituie simple accidente. Nudurile culcate, seriile cu calul troian sau cu argonautii devin adesea pretexte pentru o explorare aprofundata a figurii umane, care se monteaza si demonteaza într-un joc formal condus cu maiestrie.
Experimentele cu alte medii – fotografia, colajele, obiectele –, reprezinta un alt fel de jurnal vizual: seria cartilor-obiect pe care le-a creat cu migala, explorând si o dimensiune „haptica“ a lumii, trebuie înteleasa ca arhiva personala si totodata ca pledoarie pentru o cultura clasica într-o lume necultivata si abandonata de zei, care si-a pierdut „masura“ sau „centrul“, pentru a-l invoca pe Hans Sedlmayr. Stendl este mai presus de orice un artist cultivat, care a stiut sa converteasca istoria artei într-un productiv „muzeu imaginar“. Poate ca doar în acest sens ramâne un clasic – o eticheta pe care o respinge adesea, cu o pudoare plina de modestie. Preferintele sale pentru antichitatea greaca si Renasterea italiana îi dezvaluie însa reperele constante ale universului sau, în care marile modele sunt Dürer si Michelangelo: primul, pentru ca „desena ca un Dumnenzeu“, cel din urma, pentru ca a stiut sa gaseasca o cale ce duce „de la frumos la sublim“. Astfel, „Omagiul lui Michelangelo“ reprezinta o serie în care Stendl a explorat arhitectura interna a formei în sensul dezvaluit de Adolf Hildebrand, unul dintre fauritorii teoriei purei vizualitati. „Pictorul si modelul“ constituie o alta constanta iconografica ce i-a permis investigarea unui motiv „clasic“ cu mijloace formale (post)moderne.
În cultura româna, Ion Stendl reprezinta, gratie optiunilor sale explicite pentru cultura clasica, din nou o exceptie. În anii 30 ai veacului trecut, italienistul Alexandru Marcu deplângea absenta clasicismului si a umanismului în istoria noastra culturala. Stendl pare sa compenseze programatic aceste carente, daca observam ca antichitatea greaca este pretutindeni vizibila în iconografia lui mitologica: de la Icarus la Meduza descoperim o lume întreaga în care artistul se confrunta cu mostenirea antica, amintindu-si, poate, de cuvintele lui Winckelmann: „cele mai pure izvoare sunt aici; fericit cel ce le gaseste si le gusta, caci descoperirea lor te duce catre Atena“. Cavalerul trac deschide, la Stendl, marile serii cu figuri antice: Sfinxul, Ariadna, Minotaurul, Danae. Iata de ce, în cele din urma, arta lui nu este usor de descifrat: imaginile sale povestesc aproape întotdeauna o istorie complicata, ramânând adesea intentionat misterioase, provocând cu buna stiinta spectatorul sa devina un partener activ.
Ion Stendl a mostenit, se pare, talentul artistic de la tatal sau, mester virtuoz care picta cu o incredibila îndemânare: un adevarat ‚ „peintre de dimanche“, ale carui tablouri pot fi vazute si azi în atelierul si în casa fiului sau. Acesta din urma a început – într-un parcurs invers –, sa scrie ca „ecrivain de dimanche“, ajungând sa-si publice lucrarea de doctorat dedicata desenului: un important document al literaturii artistice românesti contemporane si în acelasi timp un rezultat al unei îndelungate experiente academice. Recursul sau la cuvânt pare a-l încadra în categoria pe care André Lhote o definea ca fiind a „pictorilor vorbareti“. Cuvântul ajunge sa fie însotitorul obligatoriu al imaginii, explicatia oferita de limbajul discursiv devenind apanajul/privilegiul artistului constient de (noua) lui demnitate: el nu mai este mesterul tacut si obedient de odinioara si nici macar (doar) pictorul care se supunea servitutilor instituite de spatiile academice. Dupa ce s-a eliberat de conditia inferioara a „artelor mecanice“, mesterul-artizan a devenit pictor: acesta din urma a renuntat apoi la conditia de slujitor al academiei, pentru a se dedica vocatiei: atunci patrunde în universul rarefiat al artei eliberate de reguli si, renuntând la meseria de pictor, devine artist. Acest parcurs a fost asumat si urmat de Ion Stendl, în exemplara sa biografie artistica. El se încadreaza astfel unei mari traditii europene, în care vizualitatea se instituie ca forma de cunoastere autonoma, cultivând verbalitatea imaginii si spiritul de sinteza. Odata cu modernitatea, acesta din urma afirma configurarea unei realitati care nu mai este sinonima cu reproducerea lumii vizibile.
Forta tablourilor lui Ion Stendl se naste din aceasta materie plastica autonoma, reiterând faimoasele cuvinte ale lui Klee: „Kunst gibt nicht das Sichtbare wieder, sondern macht sichtbar“.
Expozitia retrospectiva Ion Stendl organizata de Donauschwäbisches Zentralmuseum din Ulm (martie – iunie 2009) reprezinta un omagiu adus unui fiu al Banatului montan, nascut la Resita în urma cu sapte decenii. Deschisa în spatiile generoase ale unui monument istorist, ea ofera spectacolul vizual al unui artist „nascut pentru a vedea“, care si-a propus sa cunoasca si sa înteleaga lumea cu mijloacele specifice ale „meseriei“ sale: de la picturile din anii '60 pâna la fotomontajele din anii din urma, spectatorul are sansa de a reface un parcurs coerent si convingator. Caci, asa cum nota criticul Ion Frunzetti, „Ion Stendl îsi poarta pendulatoriu drama sa faustica de om modern, deopotriva al constructiei si al sensibilitatii“.