Excelenta la Opera din Los Angeles
articol aparut in Cultura, nr. 45 din 2006-10-26» cultura sunetelor »
Autor: Costin Popa
Stagiuni atractive, proiecte de anvergura
Sub conducerea suprema a lui Plácido Domingo, Opera din Los Angeles cunoaste o perioada infloritoare. Dese sunt spectacolele memorabile, marile nume ale liricii mondiale populeaza afisele, proiectele au anvergura. Este suficient sa observam ca stagiunea curenta a debutat cu o atractiva productie a „Traviatei“ verdiene, in care celebritatile Renée Fleming si Renato Bruson au anturat noua vedeta a tenorilor zilei, Rolando Villazón, sub bagheta reputatului James Conlon. In continuare, in formula de „teatru de stagiune“, este programata o diversitate de titluri imbratisand variate stiluri componistice, felurite epoci creatoare: „Don Carlo“ de Verdi, „Manon“ de Massenet, „Hänsel si Gretel“ de Humperdinck, „incoronarea Poppeei“ de Monteverdi, „Mahagonny“ de Kurt Weill, „Tannhäuser“ de Wagner, opereta „Vaduva vesela“ de Lehár, musicalul „Porgy si Bess“ de Gershwin si zarzuela „Luisa Fernanda“ de Frederico Moreno Toroba. Chiar si cei mai pretentiosi aficionados se pot declara multumiti cu asemenea repertoriu care, fara indoiala, satisface cele mai diverse gusturi, mai ales cand distributiile ii reunesc pe Salvatore Licitra, Dolora Zajick si Ferruccio Furlanetto, pe Anna Netrebko si Rolando Villazón – „cuplul de aur“ al momentului, pe Susan Graham, Frederica von Stade, David Daniels si pe insusi Plácido Domingo in dubla ipostaza: interpret al rolului Vidal Hernando din „Luisa Fernanda“ si dirijor al spectacolului „Manon“. Si pentru ca afisul sa aiba o si mai mare stralucire, sunt programate concerte ale celebrelor soprane Angela Gheorghiu si Deborah Voigt. Da, Opera din Los Angeles are patina excelentei, in rivalitate directa cu ilustre scene mondiale!
Cel mai important proiect de pana acum, tetralogia „Inelul Nibelungului“ de Wagner, a fost anuntat recent in cadrul unei conferinte de presa ce a avut loc in Marele Foyer de la Dorothy Chandler Pavilion, sediul teatrului. Au participat: din Consiliul Directorial – Marc I. Stern (Chairman si Chief Executive Officer), Carol F. Henry (presedinte); directorul general Plácido Domingo, directorul muzical James Conlon, directorul executiv (Chief Operating Officer) Edgar Baitzel, mecena Eli si Edythe L. Broad, precum si regizorul german Achim Freyer, acesta din urma ales pentru a semna mizanscenele, decorurile, costumele si designul luminilor noului „Ring“. Spectacolele vor debuta in 2009 („Aurul Rinului“, „Walkiria“) vor continua in stagiunea 2009-2010 („Siegfried“, „Amurgul zeilor“) si vor culmina in vara lui 2010 cu reprezentarea a trei cicluri complete ale tetralogiei.
In alocutiunea rostita in fata mesagerilor presei internationale, Plácido Domingo a aratat ca abordarea in premiera la Los Angeles a celor patru capodopere se constituie intr-o veritabila „declaratie de identitate, nu numai o demonstratie a resurselor financiare, ci un semn al viziunii artistice a echipei manageriale“. Subliniind evolutia in timp a gandirilor regizorale rezervate tetralogiei, tendinta ca fiecare teatru ce programeaza un asemenea gigantic proiect sa isi gaseasca propria amprenta, Domingo a continuat: „in alegerea regizorului m-am oprit, impreuna cu Edgar Baitzel, la o persoana care a oferit companiei noastre doua productii indelung aclamate, „Missa in si minor“ de Bach si „Damnatiunea lui Faust“ de Berlioz. Este vorba de Achim Freyer. Va fi primul sau „Ring“ in lunga-i si distinsa-i cariera, iar sintagma care imi vine in minte pentru a descrie conceptia sa este magica inventivitate“. Directorul general a tinut sa-si exprime bucuria ca James Conlon va dirija spectacolele, prezentand astfel, pentru prima oara in Statele Unite, o interpretare care i-a adus elogii in Europa. Domingo si-a exprimat apoi gratitudinea pentru sotii Eli si Edythe L. Broad, care, prin fundatia ce le poarta numele, au sponsorizat cu sase milioane de dolari bugetul proiectului, dintr-un total ce insumeaza 32 de milioane pentru cele 40 de spectacole prevazute. (Se estimeaza recuperari din vanzari de bilete in valoare de 20 de milioane.)
Importanta mecenatului in arta lirica este binecunoscuta. Recunostinta pentru asemenea acte este atat de profunda si merge atat de departe incat, iata, la Opera din Los Angeles, este pentru prima oara – sper sa nu gresesc – cand numele unor sponsori este atasat unei functii si nu unui auditorium sau unei constructii. Cel putin pentru mine, a constituit o surpriza. Astfel, postul de director general al lui Plácido Domingo are acum titulatura „Eli and Elythe Broad General Director“ sau, incercand o traducere in limba romana, Plácido Domingo este Director General „Eli si Elythe Broad“. No comment!
In cuvantul sau, James Conlon a spus: „Doresc sa vad ca Opera din Los Angeles devine, in urmatorii ani, un pivot al activitatilor wagneriene, astfel incat sa inoculeze publicului, in special celui tanar, setea pentru aceasta fantastica mixtura intre teatrul muzical, lumea miturilor si relationarile umane. Los Angeles, ca una din capitalele culturale ale lumii, trebuie sa posede un magnet wagnerian, precum New York, Londra, Paris si Viena“.
Printre vedetele afiselor „Ring“-ului se vor afla soprana Linda Watson (Brünnhilde), tenorii Plácido Domingo (Siegmund inepuizabil – sa nu uitam ca „Walkiria“ se va monta in 2009!) si John Treleaven (Siegfried), basul Vitali Kovaliov (Wotan), soprana Anja Hampe (Sieglinde) etc.
Conferinta de presa a durat pana in jurul pranzului. Urma sa-l reintalnesc pe James Conlon seara, ca dirijor al productiei cu „Don Carlo“, dar si inainte de prima ridicare de bagheta, cand a sustinut o prelegere – moderata de Duff Murphy – pe tema operei verdiene. Trebuie remarcata o initiativa demna de toate laudele: la Opera din Los Angeles a devenit traditionala prezentarea fiecarui spectacol cu o ora inainte de ridicarea cortinei, in Grand Foyer. Sunt invitati critici, muzicologi, interpreti chiar. Un pian sau o instalatie acustica se afla pe un podium, exemplificarile muzicale live sau inregistrate, conferintele, dialogurile atrag un mare numar de auditori, care apoi intra in sala.
„Don Carlo“, sange si convulsii
Regizorul Ian Judge, unul din pilonii celebrei Royal Shakespeare Company, este un obisnuit al Operei din Los Angeles. Actualul sau spectacol cu „Don Carlo“ a fost realizat in echipa cu John Gunter (decoruri), Tim Goodchild (costume), Duane Schuler (lumini), Kitty McNamee (coregrafia). O viziune clasica pigmentata cu elemente stilizate de decor, in care se misca personaje cu profiluri caracterologice puternice, solid fixate si pline de veridicitate, de un realism care merge chiar pana la excese naturaliste. Ma gandesc la scena autoflagelarii din tabloul autodafé-ului, preferata unei procesiuni solemne, cum ar fi fost de asteptat. Si daca regizorul se dovedeste in mod clar un povestitor explicit, prezentand atitudini si situatii elocvente, aici se abandoneaza unui haos general in care calugari fugaresc eretici, poporul se amesteca cu garzile regale, cruci uriase flutura manipulate ca niste arme etc. Pe de alta parte, Judge nu se sfieste sa redea adevarul istoric in cat mai multe detalii si, iata, Principesa Eboli poarta bandoul negru peste ochiul lipsa iar Don Carlo, tanar bolnavicios si labil in realitate, este atins de crize de epilepsie care ii rod fiinta, si asa chinuita, supusa presiunilor de tot felul. Pentru Salvatore Licitra, interpretul Infantelui, a fost sansa performantei actoricesti. De fapt, regizorul a probat ca a lucrat mult cu interpretii, miscarile sunt multe si firesti, expresiile potrivite.
Acest „Don Carlo“ infatiseaza o lume aflata sub spectrul culorii sangelui, al convulsiei trupurilor din fresce. Rosul inunda arcele manastirii San Giusto, coroanele arborilor din gradinile Reginei, zidurile cladirilor din piata catedralei Nostra Donna d'Atocha – piata autodafé-ului –, coloanele Escorialului. Un rosu din care se desprind, in actul al III-lea, straiele sangerii ale Marelui Inchizitor, figura cu atat mai sinistra cu cat isi face intrarea in scena sprijinindu-se pe umerii a doi copii. De fapt, duetul cu Filip este unul din cele mai cutremuratoare momente ale productiei lui Ian Judge, derutatul, oscilantul Rege agatandu-se – la propriu – de mantia batranului orb, cersind o solutie, implorand clementa dupa ultime palpairi de demnitate. Nu obtine decat un raspuns sibilic. Infricosat, Filip isi acopera fata cu mainile. Lupta e inegala iar protestul sortit pieirii. Intruchipare neclintita a setei de sange, clocotind de furie, Eric Halfvarson (Marele Inchizitor) impune o voce de duritatea stancii, ce se contrapune catifelei timbrale a lui Ferruccio Furlanetto, un Rege care refuza glasului forta dominatoare in favoarea unei lecturi subtile. Rareori mi-a fost dat sa vad un Filip atat de rascolit, de framantat si, in egala masura, satul de marire. Coroana, mantia il apasa. Nu rememorez decat un detaliu: finalul marelui duet cu Rodrigo, cand dupa gestul regal de a intinde mana spre a-i fi sarutata, renunta, tremurand, saturat parca de suzeranitatea pentru care simte, este evident, o profunda lehamite.
In rolul Rodrigo de Posa, baritonul Lado Ataneli propune un personaj statuar, motivat de un glas placut articulat, omogen, care lasa putin loc nuantelor, dar se remarca prin amploare si autoritate.
L-am regasit pe Salvatore Licitra (Don Carlo) intr-o remarcabila forma. Tenorul se afla intr-un evident progres tehnic, glasul s-a egalizat intre registre si a castigat astfel in calitate, „uscaciunea“ care se mai facea simtita in zona inalta a vocii sale liric-spinte lasand acum locul unei vibratii naturale. Stralucirea extremului acut mai pare perfectibila, dar in expozeul frazei muzicale, accentul, patina italiana sunt prezente la orice pas, autentice si expresive – o raritate in ziua de astazi printre tenorii de prima linie valorica.
Veritabila spectaculozitate vocala a afisat Dolora Zajick (Eboli), ale carei acute eclatante strapung spatiul (tertetul din actul secund sau marea arie „O don fatale“ din actul al III-lea), iar sunetele grave in registrul „de piept“ dau impresionant tragism discursului melodic. Forta dramatica este uriasa, dar artista pigmenteaza cantul cu momente de lirism, cind vocea se mladiaza in neasteptate moliciuni. Si chiar daca in romanta „Canzone del velo“ isi ia anumite libertati ritmice sau infatiseaza surprinzatoare portamente, Dolora Zajick atinge pragul referintelor in rol.
Foarte bine pregatita din perspectiva stilistica a aparut frumoasa soprana Annalisa Raspagliosi (Elisabetta), dar culoarea glasului sau o recomanda mai mult pentru eroine lirice, lipsite de tesaturi spinte si fara desfasurari de amploare ce trebuie sa domine eterul. O Mimi la Escorial...
Pentru dirijorul James Conlon, urgenta este comandamentul suprem, alaturi de dorinta ca spectacolul sa nu stagneze, sa nu treneze, pulsand de vivacitate si dinamica. Naratiunea apare mai degraba concreta, despuiata de efuziuni si introspectii adancite. Tempii se dezvolta cu o rapiditate uneori neasteptata (scena autodafé-ului) si nu intocmai potrivita (aria lui Posa, „Per me giunto e il di supremo“). Dar Conlon este un sef de orchestra atent la reliefurile instrumentale, la colorizarea individualitatilor unui ansamblu dintre cele mai performante. Pacat ca la cor exista carente de omogenitate, care fac ca prestatiile sa fie cateodata mai sterse, mai aleatorii. Ma refer la scena primei arii a Principesei Eboli, la acelasi tablou al autodafé-ului sau la finalul actului al III-lea. Corul calugarilor, din scenele extreme ale operei, ca si cel al deputatilor flamanzi au fost insa bune momente.
„Don Carlo“ – un spectacol demn de brand-ul Operei din Los Angeles. Si daca nu am fi vazut fantoma lui Carol Quintul care iese din mormantul regal, bantuie printre coloanele manastirii San Giusto iar la final isi desface giulgiul, scoate la iveala un schelet ce da fiori si il ia cu ea pe Infantele aflat in pericol, atunci bila alba era chiar imaculata. Desi concordant cu libretul, momentul a fost o tusa de fantastic mult prea groasa, chiar daca ne aflam in preajma de... Halloween.