Necajit sunt, Doamne, necajit!
articol aparut in Cultura, nr. 227 din 2009-06-11» cultura antropologică » Barca lui Noe
Autor: CRISTIAN ROBU-CORCAN
La Parcul Zoo din Braila, intr-o frumoasa zi de mai, s-a trecut la executarea unei proceduri de rutina – sacrificarea unui cal si transformarea lui in hrana pentru lei si alte carnivore. Doctorul veterinar a autorizat sacrificarea prin injunghiere si a facut, probabil bine, treaba aia foarte importanta, adica a anesteziat calul. Apoi a plecat lasand ingrijitorii sa-si termine treaba. Ingrijitorii ar fi trebuit sa astepte o jumatate de ora pana cand anestezia ar fi atins punctul maxim. Insa unul dintre ei si-a pierdut rabdarea brusc si, vrand sa-si termine indatoririle de serviciu mai repede, a insfacat un cutit si s-a apucat sa-l infiga nervos in calul care, dupa prima lovitura, a inceput sa se zbata in chinuri.
Macelul a durat ceva, nu-i usor sa omori un cal cu un simplu cutit. Cum era si normal, totul a fost taxat drept „act de cruzime“ si oficialitatile au demarat o ancheta. Colegiul Medicilor Veterinari nu îi gaseste o vina fundamentala medicului veterinar care a autorizat sacrificarea, acesta facand anestezia. Il gasesc vinovat mai degraba de o usoara „eroare“, in sensul ca nu a urmarit „procedura“ pana la capat. Pe de alta parte, presedintele Federatiei Romane pentru Protectia si Controlul Animalelor avertizeaza ca intreaga procedura a fost ilegala. Potrivit legii, sacrificarea ar fi trebuit sa se faca intr-un spatiu special amenajat, intr-un abator autorizat sanitar veterinar. Mai mult, injunghierea trebuia sa aiba loc numai dupa ce s-ar fi facut asomarea (ametirea) animalului, si nu doar simpla tranchilizare. Actele de cruzime au fost clare si pentru Primarie, care se tot gandeste pe cine sa demita. Ma rog, una peste alta, chestiunea e abordata strict juridic.
Ceea ce atrage atentia in toata nebunia asta este faptul ca nimeni, dar absolut nimeni, nu s-a gandit putin si la ingrijitorul care a macelarit calul. Ce-i cu omul asta, domnule, e nebun, e retardat, e feroce, bestial, barbar? Am tot intrebat in stanga si-n dreapta ce parere, ce idee s-ar putea formula despre acest ingrijitor. Hai, mai, termina, am fost apostrofat in suta la suta din cazuri, e un om necajit acolo, un om simplu, castiga si el o paine sa-si intretina familia, copiii, ce atata tambalau pentru un cal! Eu am tot insistat: dar de unde stiti ca este casatorit si are copii? Are copii, cum sa n-aiba, si de ce, ma rog, sa n-aiba? Pai bine, nu m-am lasat eu, si daca are copii asta-l indreptateste sa... Ma, uite care-i treaba, sa raspunda directorii si toti gusatii care i-au salarii barosane, nu omul asta sarman.
M-a frapat, mai intai, apoi m-a obsedat de-a dreptul, aceasta psihologie a romanului care ar putea fi sintetizata astfel: poate sa faca omul tot ce vrea, tot ce-i vine pe chelie, ca nu-i vinovat daca – si asta astea-s singurele conditii – e necajit si are copii. A avea copii, in traditia romaneasca, e lucru mare. Realitatea asta coplesitoare iti da drepturi profunde, ametitoare: poti sa furi, sa ucizi, sa minti... toate astea sunt numai si numai pentru „copil“. Daca furi, furi pentru copil, ca sa aiba ce manca, sau, daca deja devalizezi o tara intreaga, o faci ca sa-i asiguri un viitor mai bun. Daca ucizi, indiferent cum, o faci ca sa nu fii tu ucis si, astfel, copilul sa ramana fara parinte si sa moara de foame, la cheremul altora ca tine care, avand si ei copii la randul lor, au aceleasi indeletniciri. Cu mintitul, chestiunea sta un pic mai pedagogic: e esenta familiei unite, indestructibile, copilul trebuie de mic sa se obisnuiasca sa adoarma si sa se trezeasca in minciuni, apoi sa le practice incet-incet pana se mai intareste cu ele, se mai pune pe picioare, si, in cele din urma, cand nu va mai putea distinge minciuna de adevar, sa intre in viata pregatit, cu sorti mari de izbanda.
Cu „necajeala“ intram in abisuri... Doi caini se indragostisera de poarta mea si nu se mai dezlipeau de ea. Cum era foarte cald m-am gandit sa le pun intr-un castron de tabla niste apa. Le dadeam sa si manance. Le puneam apa de doua ori pe zi si pareau multumiti. Dupa vreo trei zile am constatat ceva ciudat. De fiecare data cand ieseam sa le pun apa, gaseam castronul rasturnat cu gura in jos. L-am incercuit cu pietre, dar degeaba, castronul il gaseam tot rasturnat. M-am hotarat sa descopar despre ce-i vorba. N-o mai lungesc: o batrana care locuia la vreo cinci case de mine, in fiecare zi, sprijinindu-se intr-un bat, cu eforturi supraomenesti, venea pana-n dreptul portii mele si, cu batul, rasturna castronul cu apa ca sa nu mai bea cainii. Am susprins-o in chiar momentul cheie. Nu prea stiam cum sa procedez, imi era rusine. Asa ca i-am vorbit pe un ton scazut, aproape soptit, sa nu ma auda cineva: de ce, mamaie, faci treaba asta, e pacat, mor cainii astia de sete, sau turbeaza, daca vrei sa le mut locul de aici spune-mi si eu... Batrana a inceput sa tipe, facandu-si cruce si repetand intr-una, la foc automat: Doamne Dumnezeule si Maica Domnului, Doamne Dumnezeule si Maica Domnului! Mi-am suit toata strada in cap si au avut de suferit si cainii, care au fost fugariti de vecini pe tot bulevardul. Nu mai stiam ce sa cred...
– Pai cum ma, mi-a spus un vecin, sa faci una ca asta, s-o superi pe batrana? Nu stiai ca-i necajita?
– Imi pare rau! am spus. Dar cum adica necajita?
– I-a murit o fata acum opt ani, capcaunule...
– Imi pare rau...
– Iti pare rau pe dracu'...
Am tacut.
Cateva saptamani nu m-a mai salutat niciunul. Erau necajiti c-o necajisem pe batrana necajita.
Alaltaieri, plimbandu-ma prin scaietii de la marginea Brailei, pe drumul ce duce spre trecerea de bac „Ciuperca“, am vazut un om care snopea in batai un magar inhamat la o teleguta. Omul nostru umpluse teleaga cu caramizi si magarul nu putea s-o clinteasca din loc. Rupsese deja pe spatele lui doua scanduri si, in timp ce magarul urla din toate puterile, barbatul lua furios in mana o caramida. Am strigat la el sa se opreasca. M-am trezit tras de maneca. Erau patru femei, probabil lucratoare la o fabrica de confectii din apropiere, care se indreptau spre bac.
– Lasati omul in pace, mi-au zis.
– Pai omoara magarul, am explicat.
– Lasati-l, au insistat ele, e si el un om necajit.
Cand am auzit „necajit“ m-am simtit lovit in cap cu caramida.
Am tacut.
Nu te poti opune naturii. Romanul e „natura“. Te poti opune ploii? Sau vantului? Sau cutremurului? Nu! Ca sa nu spun ca lucrurile se pot complica... Intr-o discutie in care se aborda criminalitatea dementa, demonica a lui Hitler, aud deodata urmatoarea replica:
– Da, dar a iubit-o pe Eva Braun!