O bicicleta
articol aparut in Cultura, nr. 227 din 2009-06-11» cultura antropologică »
Autor: MARIA ELLIS
O fata isi face plimbarea de seara pe bulevardul Pache Protopopescu-n capitala. Poarta fusta lunga de matase, pulover usor si sandale cu toc. Merge lejer. E inceput de vara, pe la orele sapte cand caldura se risipeste si vine inca un pic de racoare. Batranii ies cu nepotii in parc si rar mai vezi vreun pieton. Masinile sunt si ele rare.
De pe una din strazile laturalnice care se varsa in bulevard apare un barbat. E foarte inalt, aproape de doi metri si merge cu umerii adunati si spatele lasat cu putina cocoasa, de parca ar trece mereu pe sub niste usi prea scunde pentru el. Are parul roscat, pielea alb-rozalie, obraji cu doua pete de rosu si poarta favoriti lungi si mustata. N-arata a bucurestean. Se cam clatina cand merge, balabanindu-se de pe un picior pe altul. Vorbeste singur, gesticuland puternic, cu ochii la trotuar. Se mai uita din cand in cand in jur si atunci i se vad ochii ghidusi cu o privire de golan de optsprezece ani, desi el are in jur de patruzeci. In seara asta sunt rosii si plini de firisoare de sange, dovada clara a cantitatii mari de alcool pe care a inghitit-o si, cu toate astea, nu arata a betivan de cariera. Hainele ii sunt curate si calcate frumos si se vede pe el ca e om cumsecade – sau ar putea fi.
Betivul de ocazie ajunge la strada principala in acelasi timp cu fata care il zareste cu coltul ochiului, clatinandu-se si vorbind de unul singur, asa ca hotaraste sa lungeasca pasul si sa i-o ia putin inainte. Poate ca altfel nu i-ar fi atras lui atentia dar asa, ochii injectati se trezesc putin, tintesc inspre fusta lunga de matase si creierul incepe sa-i lucreze.
– He-heeeeei, don'soara… ce faceti? zice, risipind literele printre dinti. Nu vreati sa stam putin die vorba?
Accentul ardelenesc implineste perfect obrajii rosii, ca te intrebi daca-s asa de la soare sau de la betie.
Fata lungeste si mai tare pasul. El, cu incetinitorul, se pune pe joaca si se simte provocat. Vrea sa mearga mai repede, ca s-o prinda din urma si s-o invite galant la o cafea, dar nu face decat sa o sperie. Ea ia avans vreo cativa metri si el ramane cuminte mai in spate, vorbindu-i de acolo.
– Singurica, singurica? V-as invita ieu la o cafia… adica… daca vreti… ca n-o sa va oblig, Doaaaaaamnie feraste!
Isi trage nasul si tuseste.
Fata intoarce putin capul intr-o parte, sa vada cat de tare s-a apropiat si se linisteste vazandu-l la distanta pe care o stabilise ea. Ii vine sa rada.
– Da' cum, incepe iar, nu-i pacat sa umblati asa? Ia-te ce siara frumoasa… si… mmm… miroase… ce miroase?
Isi duce un deget la nas ca si cum ar fi luat pe el polen de la vreo floare. Face un cerc larg cu mana, ca si cum ar vrea sa adune toate crengile inflorite de pe strada. Galanteria nu-l ajuta insa, fiindca miscarea mainii il dezechilibreaza si se impiedica singur de pantofi, un picior intr-altul.
– Eeeeh… iaca…, rade, m-oi impedecat! Dar sa stiti ca po' si mere bine!
Rad amandoi, fiecare in lumea lui.
Ea merge inca repede, neincetinind pentru plimbare ca sa n-o prinda din urma.
El insa nu mai poate tine pasul cu ea.
O vede indepartandu-se usor usor si-atunci, intr-o ultima incercare, ridica vocea.
– Domnisara…, zice, zau asa… no cum sa facie, n-are sotu' masina? V-o trimes asa singura pa strada?
Fata merge, merge mai departe, lasandu-l in urma.
– No, am si ieu o bicicleta… zice dand din umeri. Daca vreati…
Fata pufneste in ras, dar el n-o aude.
Si-a luat ochii de la fusta ei si i-a indreptat din nou inspre trotuar, vorbind acum de unul singur, dand din maini.