Regula jocului
articol aparut in Cultura, nr. 227 din 2009-06-11» cultura cinema »
Autor: MAGDA MIHAILESCU
„(...) doar nu o sa murim acum din cauza unui festival.“ Astfel isi incheia Roberto Rossellini scrisoarea trimisa presedintelui Festivalului de la Cannes, Favre Le Bret, dupa terminarea editiei 1977. Marele cineast italian fusese, in acel an, presedintele juriului. Avea sa cada rapus de un infarct la numai cateva zile dupa intoarcerea acasa.
Sa-l fi afectat conflictele iscate pe marginea filmului „O zi speciala/ Una giornata particolare“ al lui Ettore Scola? Unii il doreau premiat – macar Sophia Loren sa plece victorioasa – altii, printre care si Rossellini – nu. Cine stie! Inregistram vuietul Croazetei, agitatia nebuna a presei, alergatura cameramanilor asudati in costumele lor de seara (protocolul covorului rosu o cere) carandu-si aparatele deloc usoare in spate, citim despre nestiutele batalii ale ale surazatoarelor staruri pentru tot felul de intaietati (cine deschide balul, cu cine se invecineaza, pe cine are in dreapta, dar in stanga etc?), despre orgoliile regizorilor („Nu am avut decat o jumatate de Palme d'Or“, ii va striga Ford Coppola, in fuga masinii, lui Gilles Jacob, in 1979, cand impartea trofeul suprem, pentru „Apocalipsul, acum“, cu Volker Schlöndorff pentru „Toba de tinichea“), ne ajung la urechi povesti (mai tarziu, unele se vor dovedi reale) despre caznele alcatuirii juriului (incompatibilitati, adversitati, nepotriviri de caracter, de nationalitati, mofturi, trebuie sa tii seama de ele). Ca sa nu mai vorbesc despre criticile, injuraturile, inversunarile de dupa anuntarea palmaresului cand, evident, multi viteji si, mai ales, o droaie de destepti se arata. In astfel de momente chiar avem impresia ca se poate muri din cauza unui festival. A Festivalului. Pentru ca e cazul sa punem punctul pe i. In nomenclatorul manifestarilor cinematografice exista un FIF, Le Festival International du Film. Asa scrie si pe usa de la intrarea in sediul parizian al institutiei (pe strada Amélie): FIF si desenul ramurii de palmier. Fara Cannes. Avem de a face cu Festivalul festivalurilor. Precizarea geografica nu are mare importanta. Doar nu suntem la Venetia sau la Berlin. Cannes-ul traieste din identificarea cu superlativul genului. Si-a cucerit acest drept. Nu conteaza ca nu este cel mai vechi festival din lume. In viata si in scrierile de fiecare an ii spunem, insa, pe nume, din motive de stilistica. Totusi, suna altfel, „Ma duc la Cannes“ decat „Ma duc la FIF“. Fara doar si poate, exista o magie a locului. Nu a fost coborata cu harzobul din inalturi, nu e lucrarea vreunui duh. S-a asternut strat cu strat, asemenea unor fenomene naturale. O aseman acelor ferastruici sapate in stanca de zbaterea valurilor. Privita prin ele, marea e mai albastra, cerul – mai transparent. Vazute de la Cannes, pana si pacatele lumii cinematografice sunt mai usor de ingaduit. Le luam la pachet, odata cu minunile ei. Cand exista. Imens receptacol al sperantelor si al vanitatilor, al freneziei unei arte si al harniciei unei industrii specializate in sclipirile de-o seara, bal al ungerii cu mirul gloriei si targ al desartaciunilor, festivalul ramane visul oricarui cineast, consacrat sau nou-venit. Cine nu recunoaste o face cu riscul de a fi intampinat cu un zambet neincrezator. Cannes-ul lanseaza sau reinnoieste pactul cu succesul. Daca pleci acasa cu o Palme d'Or, sau chiar si cu un premiu mai mic, vei avea mai multe porti deschise decat daca ai fi prins in plasa un Leu sau un Urs ori derivatele acestora. Uriasa masina mediatica pusa in miscare pe Croazeta (peste 4.000 de ziaristi numai din presa scrisa), „marché- ul“ care aduna crema distribuitorilor si a producatorilor de pe mapamond, intretin sansele de a fi luat in seama. Unul dintre cei mai talentati cineasti rusi ai noii generatii, Andrei Zviaghintev, a dobandit Leul de Aur in 2003 pentru tulburatorul sau film „Intoarcerea“. Sunt convinsa ca o Palme d'Or l-ar fi plasat cu mai multa repeziciune pe orbita. Marturisit sau nu, inzestratii nostri tineri cineasti lucreaza cu gandul la Cannes. Poate nu neaparat la marea competitie, pentru ca nu le lipseste, din fericire, luciditatea. Cred ca lui Corneliu Porumboiu noi, criticii, in primul rand cei de acasa (ii vazuseram filmul inainte), nu i-am dat pace, repetand insistent: „Politist, adjectiv“ este un mare film de Cannes. Nu ne pare rau. Confrati prestigiosi din alte tari si de pe alte continente ni s-au alaturat, nu cu vorba, ci cu scripta manent, regretand pana in ultima clipa neincluderea lui in competitie. Voi reveni asupra subiectului.
***
Putini sunt aceia care iau in calcul eventualitatea unei caderi rasunatoare, cu efecte pe termen lung asupra carierei filmului. Doar americanii, cu spiritul lor pragmatic, se gandesc de noua ori pana sa spuna „da“. Selectionerul, a se intelege delegatul general, trebuie sa miroasa cu luni inainte cine se afla intr-o faza propice terminarii unei pelicule in timp util, sa zboare, uneori si de cateva ori peste ocean, pentru tratative, alteori chiar sa imboldeasca autorul a da bice, cum s-a intamplat anul trecut cu Clint Eastwood („The Change“). Rezultatele sunt binecunoscute. O rasplata consolatoare, instituita ad-hoc, Premiul celei de a 61-a aniversari a Festivalului de la Cannes. Autorul nu s-a obosit sa o ridice. Simtindu-se vinovat, festivalul s-a grabit, cu o diplomatie priceputa si de un copil, sa-si faca mea culpa. Nu a asteptat luna mai. In februarie, a profitat de prezenta lui Eastwood la Paris, unde isi lansa cel mai nou film, „Gran Torino“, pentru a-i inmana, intr-o distinsa festivitate, Palme d'Or pentru intreaga activitate. Ramane de vazut daca laureatul peste noapte isi va mai aduce vreun film la Cannes. Om de bun simt fiind, nu este exclus, totusi, sa ne mai intalnim cu el. In orice caz, nu apartine familiei impaunatilor, din gura carora se poate auzi: „Daca nu iau Palme d'Or nu vin“. Asta ar mai lipsi. Ajunge ca formula unui juriu se stabileste cu nervi macinati, enorma anduranta, din nou diplomatie cat cuprinde, plecaciuni, promisiuni, talent de a anihila orgoliile („Nu vin decat daca sunt presedintele juriului“), pretentiile („Vreau sa stiu cine sunt ceilalti membri“) sau de a le satisface prin negocieri care sar in ochi. In 1999, Cronenberg a acceptat doar cu conditia de a-i avea alaturi, ca jurati, pe doi dintre actorii filmelor sale. „De fiecare data cand discutam un film – avea sa-mi povesteasca mai tarziu André Téchiné, membru in juriu in acel an – Jeff Goldblum se uita mai intai la David Cronenberg, nu care cumva sa iasa din cuvantul acestuia din urma.“ In cartea nu de mult lansata a omului numarul 1 al Festivalului, Gilles Jacob, „La vie passera comme un rêve“, cu semnificativul subtitlu „Citizen Cannes“, cel care a fost timp de cateva decenii delegat general (deci responsabil cu selectia) iar astazi oficiaza ca presedinte, se incumeta a face marturisiri nebanuite. Cate ceva ne mai ajunsese noua la ureche. Zvonuri inocente, povesti de adormit copiii, in raport cu ceea ce aflam acum. Iata cum arata, venind de la cea mai autorizata sursa, istoria teribilului juriu din 1997, cel al editiei aniversare cu numarul 50, cand insusi presedintele de atunci al tarii, Jacques Chirac, a onorat festivalul. Tratativele pentru a o avea pe Isabelle Adjani in fruntea decidentilor, ca sa zic asa, esuate in alti ani („.. nu sunt demna de acest eveniment, nu inca...“) au inceput in septembrie '96. Pe la mijlocul lui octombrie, actrita mult ravnita si-a dat consimtamantul. Cu doua conditii: juriul sa fie tanar si compus numai din artisti. Actori si, mai ales, actrite, ca si cum ar fi nevoie neaparat de glamour, pentru a judeca un film. Adjani si-a exprimat si o cerinta suplimentara: sa fie consultata la alcatuirea juriului. Gilles Jacob nu banuise ce il asteapta. Schimburi de liste, propuneri de vedete, multe neagreate de viitoarea presedinta. Regizori pe plac nici atat, cu exceptia lui Arnaud Desplechin care, pana la urma, a renuntat. Nu au lipsit dorintele deloc inocente, cum ar fi invitarea lui Ralph Fiennes; „... apartinea acelei rase de actori englezi care o atrageau si prin care – sustine indraznet Gilles Jacob – ar fi vrut, mai mult sau mai putin constient, sa-si implineasca o revansa.“ In traducere: o mica sageata trimisa in directia lui Daniel Day-Lewis, barbatul care o parasise pe Adjani cu ceva timp in urma. „Astfel ia nastere un juriu – uneori cu dureri si, in tot cazul, muncind si iar muncind“ – conchide autorul memoriilor. Multe dintre urmele lasate de presedintia Isabellei Adjani s-au sters. Astazi putem face haz de ideea insolita, sa nu spun trasnita, de a transfera coechipierilor regimul sau vegetarian, pe baza de ridichi. Ceva a ramas, insa: de atunci nu prinzi picior de critic in juriu, ultimii fiind Serge Toubiana (1992) si Henry Chapier (1996). Gilles Jacob (a practicat ani buni aceasta profesie) pare a fi chiar mandru. In acelasi amintit volum, ne comunica cincisprezece reguli ale muncii sale, printre care: sa nu minti niciodata, sa vorbesti direct autorului, sa stimulezi privirile si opiniile noi, sa alcatuiesti competitia avand titluri din minimum douasprezece tari, sa alegi filme care urca, atat in desfasurarea lor cat si in cariera unui cineast, sa nu-ti fie frica de star-system, sa cauti filme deosebite fara a te lasa furat de mode efemere sau de stilul „praf in ochi“, sa alcatuiesti juriile numai din artisti, sa-i onorezi pe marii autori, sa dai celor deja cunoscuti posibilitatea confirmarii si noilor generatii sansa afirmarii, sa nu pierzi din vedere ca un chip frumos de femeie este ratiunea de a fi a cinematografului si, in sfarsit, „sa nu ai reguli“ Voi incerca, in numarul viitor, sa deslusesc ce anume a ramas din acest program, avand drept referinta editia (a 62-a), nu de mult incheiata.