Van Damaged
articol aparut in Cultura, nr. 227 din 2009-06-11» cultura cinema »
Autor: CATALIN OLARU
Prost coregrafiat, exagerat, lipsit de stralucire si de nuante, astfel se deschide „JCVD“, vedeta drive-in a TIFF-ului din acest an. Pumnul starului belgian trece cu mult pe lânga adversari, si totusi acestia cad secerati. E doar o filmare, aflam câteva minunte mai târziu, când un figurant neatent darâma decorurile. În realitate (cea a filmului, dar si cea de dincolo de reflectoare), Van Damme se dovedeste mai putin norocos. Înghesuit în corzi de elocventa avocatului sotiei sale, starul încaseaza resemnat lovitura dupa lovitura, constrâns de propriul statut sa fie amabil, sa se lase fotografiat, sa semneze autografe, sa i se reaminteasca permanent momentele penibile ale trecutului sau, când declara surescitat televiziunilor ca „1 plus 1 egal 11, aici e frumusetea“.
Filmul e deprimant mai ales pentru cei familiarizati cu opera (repetitiva) a celui supranumit „the muscle from Brussels“. Îl vedem obsedat de bani, disperat pentru ca nu îi mai obtine atât de usor ca odinioara, urlând din toti rarunchii („Vreau banii mei!“), si stim ca asa va fi fost si în realitate. Monologul în care îsi asuma excesele trecutului e al personajului si al omului JCVD în egala masura, teoriile pe care le enunta sunt la fel de abracadabrante precum cele din interviurile care l-au facut subiect de batjocura nationala în Belgia. Paradoxal e ca abia acum, când nu îi vorbeste unui reporter, ci joaca într-un film, îl luam în serios.
Principala hiba a filmului sta însa în hiperprostia hotilor si a politistilor, adica a celor care i se pun în cale spagatistului bruxelez. Un film normal „de superactiune“ ar fi beneficiat de negativi cu un fizic impresionant, mai putin înzestrati combativ decât eroul, dar care compenseaza lacunele în stapânirea kung fu-ului prin abjectie (sticla pisata lipita pe echipamentul de protectie din „Kickboxer“ sau sarea aruncata în ochi din „Sport sângeros“, de pilda). În cele din urma, eroul oricum ar fi câstigat, luptând curat si cu daruire.
În „JCVD“, campionul de odinioara nu e deloc generos cu pumnii, drept urmare, oponentii sai nu îsi exhiba si nu epateaza prin bicepsi ori abdomen. Nici prea mârsavi nu e nevoie sa fie, pentru ca Jean-Claude, daca nu se bate singur, nici nu face prea multe pentru a iesi din situatia în care se afla. Spre deosebire de personajul demn si curajos pe care l-a impus, JC vrea doar sa fie lasat în pace, atunci când nu e de-a dreptul las.
Pentru a-l pune cumva în lumina, a fost nevoie ca negativii sa fie prosti. Atât de prosti încât nici macar nu amuza.
Amuza în schimb autoironia protagonistului, felul cum se expune, precum un kamikaze. Ca în „A Hard Day's Night“, personajul Van Damme se lasa studiat, suportând cu stoicism comparatia cu el însusi, cel din tinerete, cu el însusi, cel de pe ecran, cu propriile sale personaje.
În 1964, John, Paul, George si Ringo aveau lumea la picioare. Jean-Claude vrea doar sa nu mai fie considerat un ratat. Astfel spera sa recâstige prietenia fiului sau, de aceea are nevoie de succes.
Pentru întâia oara, îl merita cu prisosinta.
Exodul, Geneza, Genova
Marianne, Kelly si Mary, mama cu cele doua fiice, si un joc aparent inofensiv de-a ghicitul: ce culoare au masinile care vin din sens opus? Kelly pare cea mai înzestrata, nu greseste nici macar o data! Sa aiba oare puteri extrasenzoriale?
Nu are; e doar una din multele piste false ale filmului. Daca ar fi avut, ar fi presimtit accidentul în urma caruia Marianne avea sa-si piarda viata. Accidentul care muta actiunea din Chicago în Genova în aceasta ultima productie a britanicului Michael Winterbottom.
Kelly / Family
Poate cel mai fascinant spectacol al lui „Genova“ este cel al metamorfozarii, subtile si de neoprit, prin care trece Kelly, fiica cea mare. Descoperirile pe care le face sunt inevitabile, puterile lui Joe, tatal sau, extrem de limitate. Rusinea de a fi vazuta cu el apare pe nesimtite, distanta dintre cererea permisiunii parintesti si anuntul sec, care nu suporta contestare se parcurge cu usurinta („Diseara ma întâlnesc cu prietenii“, sau „Eu în scoala asta nu mai pun piciorul“). Chiar si o petrecere e o pierdere de timp daca la ea iau parte doar colegi ai tatalui sau. Fiecare minut e pretios, în fiecare secunda se cuvine sa fie admirata: barbatii sunt peste tot, oamenii sunt mai directi, iar comunicarea redusa la esential pe batrânul continent. Nimic nu se vrea cautat în poza ei cvasi-permanenta, si totusi e nerusinat de evident..
Minciunile sale sunt stravezii, raspunsurile – întotdeauna evazive. Expresia pierduta si aerul nepamântesc sunt semne ale unei vârste de care Winterbottom îsi aduce aminte cel putin la fel de bine ca Gus van Sant, autorul recentului „Paranoid Park“. În interpretarea excelenta a starului de televiziune Willa Holland, o Emmanuelle Béart americana, Kelly e pur si simplu de pe alta lume, la fel si frumusetea ei, de o trista efemeritate sugerata si de Sonetul 2 al lui Shakespeare pe care Joe (Colin Firth) îl preda studentilor sai.
Spre final, reintra în cadru Marianne, lipsa de autocenzura regizorala comparabila cu cea din „Le scaphandre et le papillon“ (paraliticul îsi imagineaza cum ar fi daca s-ar putea ridica din scaun si ar merge, paraliticul se ridica din scaun si saruta o femeie atragatoare. Câteva secunde mai târziu, îl vedem înapoi în scaun, din nou imobil, cu aceeasi non-expresie jalnica). Ceea ce în filmul lui Julian Schnabel era un truc menit sa inunde batistele, aici este doar intriga. Exista Marianne în realitate, i se arata într-adevar mezinei, sau traieste doar în mintea lui Mary?
Liftul amenintator, strazile înguste, pline de figuri la fel de amenintatoare, tunelurile, ratacirile prin orasul labirintic, toate anticipeaza un deznodamânt tragic, evitat totusi în ultimul moment: Mary învata sa se rezume la a comunica cu viii, Kelly se cuminteste si devine brusc o sora responsabila si grijulie, amândoua consimt sa mearga la scoala în Genova, le vedem mergând la scoala mâna în mâna, îl vedem pe Joe privindu-le multumit, îl vedem pe Joe plecând de la scoala, îl urmarim vâzându-si de viata lui.
„El espiritu de la colmena“ al lui Vitor Erice, un alt film despre maturizare si despre puterea plasmuirii în care abunda semnele rau prevestitoare, era infinit mai putin explicit, însa prin aceasta nu pierdea nimic.
Un joc lasat fara jucarie: imaginatia în „Genova“ lui Michael Winterbottom.