Povestea unui fost apatrid
articol aparut in Cultura, nr. 227 din 2009-06-11» cultura urbana »
Autor:
IONEL PANTEA ÎN DIALOG CU COSTIN POPA
Profesoara de la Bistrita
Costin Popa: De mult voiam sa stam de vorba, mai ales ca renumita cariera lirica pe care ai desfasurat-o si o desfasori înca în Occident si în România se împlineste acum prin cea universitara. Prilejul se ofera în aceste zile la Cluj, în timpul Festivalului studentesc Opera Viva. Te numeri printre artizanii lui. Este si o premiera nationala. Cum s-a nascut ideea?
Ionel Pantea: Anul trecut, a fost pentru prima data când am montat o opera cu studentii mei de la clasa de masterat a Academiei de Muzica „Gheorghe Dima“, „Così fan tutte“. Si publicul din Bucuresti a avut ocazia sa ne vada în Foaierul Galben al Operei Nationale, într-o versiune cu pian. Mi s-a confirmat ca avem foarte multi tineri talentati, cu voci excelente, care dupa absolvire n-as spune ca dispar, dar nu sunt folositi în mod corespunzator si îsi pierd oarecum busola; institutiile de spectacol din tara nu-i solicita decât o data, de doua ori pe stagiune si ei nu mai stiu încotro s-o apuce.
C. P.: Încearca în strainatate...
I. P.: ... de unde extrem de multi revin cu coada între picioare, pentru ca si acolo barca e plina. Asa se ajunge ca voci importante, talente minunate fac altceva decât arta, eventual pedagogie, ceea ce nu-i rau, dar nu asta le trebuie. Pedagogia trebuie sa o profesezi la o vârsta la care ai ceva de comunicat, nu când esti la început, fara experienta. Stii foarte bine, Costin, ca exista o soprana foarte buna, absolventa a noastra, care peste tot unde cânta face presa extraordinara, dar pe urma nu mai este solicitata deoarece exista altele si altele, nu chiar atât de valoroase, dar care trebuie puse în pâine cu orice pret, ca sa zic asa. Iar ea este la ora actuala... profesoara de muzica la Bistrita.
C. P.: Vorbim de Anita Hartig, laureata Premiului I si a Premiului Special al revistei MELOS la Concursul de Canto „Maestrii Artei Lirice – Magda Ianculescu“, Bucuresti 2009.
I. P.: Nu numai de ea, ci si de baritonii Florin Estefan, Cozmin Sime, tineri minunati care nu au debuseu.
C. P.: Sa revenim...
I. P.: Am initiat Opera Viva ca sa-i ajutam pe tineri sa aiba un scop în activitatea lor, sa cream, daca se poate, un studio de opera studentesc. Am zis sa definim scena Operei Viva ca fiind Transilvania, adica sa lucram cu studioul nostru de tineri în centre care nu au institutii de spectacole muzicale, Sibiu, Satu Mare etc. Clujul ar trebui sa serveasca toate orasele transilvane unde exista doritori de opera, de muzica buna. Aceasta a fost prima idee. Pe urma am dorit sa vedem ce se întâmpla în tara, ce fac ceilalti colegi. Si atunci am propus organizarea la Cluj a acestei întâlniri cu toate studiourile studentesti. Ni s-a raspuns cu mult entuziasm. Ne bucuram ca festivalul are si tenta internationala, datorita Facultatii de Muzica din Szeged. Asa a luat nastere Opera Viva, sa speram ca vom acumula mai multa experienta dupa aceasta editie inaugurala si vom primi mai mult sprijin din partea forurilor responsabile. Deocamdata ne-am descurcat doar cu fortele noastre proprii si ale unor entuziasti sustinatori ai artei lirice.
C. P.: Era bine daca participantii din tara ar fi ramas cu totii la Cluj pe întreaga perioada a festivalului, pentru a constata cum evolueaza colegii lor din alte orase, a învata unii de la altii. Ar fi fost benefic.
I. P.: Este dezideratul nostru pentru viitor, deocamdata din motive materiale n-am putut sa-i retinem aici, ne-ar fi costat enorm de mult. Si asa ne-am secatuit financiar.
C. P.: V-ati gândit sa invitati si conducatori de institutii de spectacole? În fond, aici este o „piata“ de voci.
I. P.: Desigur, o sa organizam si bursa locurilor de munca pentru cântareti. Am vrut sa începem de pe acum, deocamdata nu ne-a reusit, dar pe viitor avem în vedere. Vom invita directori de teatre lirice, observatori din strainatate, personalitati ale artei cântului, agenti, daca se poate. Impresariatul intern exista doar în stare embrionara, ma întreb de ce nu este organizat un birou de impresariat pentru institutiile care exista astazi în România?
C. P.: Pentru ca ele îsi fac singure contractele cu interpretii iar pentru strainatate tinerii prefera sa dea auditie direct la agentiile puternice de acolo.
I. P.: O agentie interna nu ne-ar strica.
Între Cluj si Budapesta
C. P.: Maestrul Ionel Pantea conduce actualmente clasa de opera a Academiei de Muzica clujene.
I. P.: Da, dar mai si cânta. În toamna am avut un recital foarte reusit cu „Calatorie de iarna“ de Schubert, alaturi de pianistul timisorean Tamas Vesmas, care de-o viata este plecat din tara si a fost profesor la Conservatorul din Auckland, Noua Zeelanda. Am avut un recital si acolo, cred ca... este punctul de pe glob cel mai îndepartat de noi. Închipuieste-ti, 33 de ore cu avionul! În afara de asta, recent am mai pus în scena „Barbierul din Sevilla“ la Budapesta, tot cu tineri, fostii mei studenti de la Opera din capitala Ungariei.
C. P.: Activezi si în tara vecina....
I. P.: An de an sunt chemat sa montez o productie, „Barbierul...“ a fost deja a patra, dupa „Nunta lui Figaro“, „Così fan tutte“, „Don Giovanni“. Anul viitor, vom vedea. Sunt spectacole foarte gustate, le facem sub forma prescurtata, adica recitativele se înlocuiesc cu povestiri foarte pertinente, de legatura între partile muzicale. Bineînteles ca mai si taiem din ele, însa în asa fel încât toata opera sa aiba un înteles, fara sa-i pierdem continutul iar spectacolul sa nu dureze mai mult de doua ore. Publicul tânar înseamna copii, de la patru-cinci ani în sus pâna la copiii... batrâni.
C. P.: Tocmai ma gândeam ca Rossini sau Mozart ar fi avut ceva de comentat în problema taieturilor, dar fiind vorba de copii, sistemul se practica si în America, si la Viena.
I. P.: Am montat „Barbierul din Sevilla“, asa cum ma cunosti, foarte dinamic, cu poante neasteptate, s-a râs copios si lumea a petrecut foarte bine. Asa este la Budapesta, ramân în contact cu institutia care se numeste „Sfântul Stefan“, un conservator care are doua orchestre, una de profesori si una de elevi iar prima acompaniaza întotdeauna spectacolele. Doresc sa-mi desavârsesc activitatea didactica ramânând însa fidel Academiei „Gheorghe Dima“ si simt ca trebuie sa împartasesc tot ce stiu, tot ce am acumulat.
Sa creezi o lume în câteva minute...
C. P.: Publicul, studentii apreciaza foarte mult. Ti-ai împartit întreaga cariera între rolurile de opera si viata concertistica, recitalurile camerale. Cum insufli tinerilor dragostea pentru muzica vocal-simfonica, îndeosebi pentru lied?
I. P.: Înainte de a pleca din tara, am reusit împreuna cu colegii mei de generatie sa cream o miscare în domeniul liedului. Eram foarte activi, ne regaseam peste tot în Transilvania si nu numai iar publicul îi cunostea pe acesti artisti, putini la numar: Alexandru Farcas, Elena Andries, studentii mei, Mihai Zamfir (pe care l-am lansat întâi în repertoriul de lied – oratoriu si pe urma l-am trecut la opera), Liliana Bizineche, Gheorghe Rosu, caruia am reusit sa-i inoculez dragostea fata de acest gen. Dupa plecarea mea, interesul a început sa scada. Si Filarmonica din Bucuresti avea seri de lieduri. Suzana Zupperman se ocupa de organizarea unor serii tematice: Schubert – Goethe, Schubert – Heine sau Wolf sau Brahms....; ma întreba cu multe luni înainte daca vreau sa fac un recital, îmi aranjam programul ca sa pot participa, eram pus la munca si aveam parteneri foarte buni, pianistii Stefan Ronai sau Ferdinand Weiss. N-am neglijat nici muzica româneasca. Unul dintre recitaluri l-am dat la Brasov, la primul Concurs si Festival de Lied românesc, organizat de Mariana Nicolesco. Mare placere îmi face sa cânt si sa recânt cele patru lieduri ale lui Pascal Bentoiu pe versuri de St. O. Iosif, lieduri de Felicia Donceanu, de Ana Voileanu Nicoara s.a.m.d.
C. P.: Care este secretul liedului?
I. P.: În decursul câtorva minute, chiar câteva zeci de secunde („Trandafirul salbatic“ tine 55 de secunde), trebuie sa creezi o lume. În lied esti lipsit de mijloacele exterioare, nu ai decoruri, parteneri, lumini etc., stai numai lânga un pian. Aici este marea dificultate. Nu-i adevarat ca cine n-are voce sau are voce mica e bun pentru lied sau pentru Mozart. Aceasta idee care se flutura des este cea mai mare stupiditate. Tehnica este una singura si ramâne valabila pentru întreg repertoriul. Cu cât ai tehnica mai buna si poti sa cânti lied sau Mozart, cu atât poti sa cânti si altceva. Daca nu ai mezzavoce, nu poti sa cânti Mozart cum trebuie. De fapt, nu poti sa cânti nimic, doar urli tot timpul si esti pierdut. Devii unul care produce sunete de intensitate relativa, doar atât. Câteodata, pentru scurta durata, poti impresiona, dar pe urma devii plictisitor si lumea se deconecteaza, auditorul nu mai înregistreaza nimic, nu mai asculta, interesul scade. Daca tu nu ai culori în glas, nu poti da decât intensitate. Ori ea variaza în functie de stiinta de a-ti modela vocea si aceasta stiinta ti-o da Mozart, în primul rând. Mozart este sanatate vocala.
„Imposibil sa nu-l iubesti pe Mozart“
C. P.: Mozart, în care ai excelat si excelezi în continuare.
I. P.: Eu sper ca am reusit sa patrund câteva din secretele lui, mai ales ca si doctoratul mi l-am dat tot pe teme mozartiene, este vorba despre dragostea reflectata în trei opere, „Così fan tutte“, „Don Giovanni“ si „La clemenza di Tito“: dragostea carnala, sexuala, dragostea pentru aproape, dragostea fata de prieteni.
C. P.: Exista voci predestinate pentru repertoriul mozartian?
I. P.: Nu, exista doar afinitati, poate sa-ti placa sau nu, dar eu nu vad cum e posibil sa nu-l iubesti pe Mozart. Toti marii cântareti pe care-i stim l-au cântat si au excelat. Uita-te la Elisabeth Schwarzkopf, Christa Ludwig sau Cesare Siepi, care a fost un basso cantabile verdian cum scrie la carte. Facea roluri verdiene extraordinare si l-am vazut, pe vremea când îmi faceam studiile la Viena, în acea stagiune 1967-68 în care s-au dat multe spectacole cu „Don Giovanni“. Toate cu Siepi. Nu am putut sa lipsesc de la nici unul. A fost o personalitate fascinanta, formidabila, n-am vazut în viata mea un Don Juan mai bun. Poate ca exista sau a existat, dar Siepi este undeva foarte sus în ierarhia interpretilor rolului. Alaturi de el erau marile doamne ale scenei vieneze de atunci, în frunte cu Wilma Lipp, apoi Erich Kunz era Leporello...
C. P.: Din toate marile imprimari discografice nu lipseste Erich Kunz.
I. P.: Era imbatabil si în „Flautul fermecat“, era Herr Papageno. Avea multe spectacole la Viena si dupa fiecare dadea autografe pe discuri, pe orice, în magazinul de muzica din pasajul pietonal din fata Operei.
C. P.: Scoala vieneza are niste particularitati deosebite...
I. P.: Din punct de vedere al tehnicii vocale, daca la asta te referi, n-as spune ca exista o scoala vieneza, pentru ca acolo s-au perindat, începând bineînteles cu austriecii, profesori de toate nationalitatile. De pilda, bulgaroaica Margarita Lilowa cred ca înca mai preda... Unica scoala valabila este cea italiana, din ea se nasc celelalte, inclusiv cele germana si franceza. Bun, marii cântareti francezi au iesit de pe bancile scolii italiene, cine a învatat sa cânte bine, a putut s-o faca si în limba franceza. Cine nu... Iata, francezii, la o populatie de 55-60 de milioane, au doar câtiva cântareti valorosi, nu multi. Germanii au adaptat scoala italiana la limba lor si au creat-o pe cea germana, potrivita repertoriului propriu. La fel, cine a stiut sa cânte, a facut-o foarte bine si în Wagner, cine nu, doar a urlat sau si-a risipit vocea. Am vazut la Bayreuth cântareti în voga, care îsi pierdeau glasurile în timpul spectacolelor, se faceau pauze imense pâna aduceau înlocuitorul sau îsi revenea titularul. Este un aspect specific pentru Bayreuth, unde vara vin cei care tot anul au cântat numai Wagner, si-au obosit vocile pe toate scenele lumii si continua sa munceasca acolo, în loc sa se odihneasca. Din cauza aceasta, solistii sunt mai putin atragatori decât orchestra si corul Festivalului. Sigur ca sunt si exceptii! Dar nu exista stagiune la Bayreuth în care sa nu se întâmple ceva.
C. P.: Orchestra este adunata din orasele germane si totusi cânta fenomenal!
I. P.: Sunt cei mai buni instrumentisti si cei mai buni coristi din toata Germania.
C. P.: Mai este scoala italiana astazi la înaltime?
I. P.: Ei da, asta este o problema pentru ca nu stim cum sunt duse mai departe, o scoala si o traditie. Mai exista ici-colo câte un profesor care-si mai aminteste de sfaturile vechilor maestri. De Fernando De Lucia se vorbeste ca despre un sfânt. Toti cântaretii mari ai secolului XX erau creati la scoala italiana, existau profesori care-i formau. Acum nu mai stiu, au fost prea multe esecuri, prea multi care se credeau îndrumatori si de fapt nu erau. Este absolut obligatoriu ca între profesor si elev sa se creeze o relatie de mare încredere. Dar daca dascalul nu este de buna calitate, daca informatiile pe care le da învatacelului sunt gresite, acesta le va lua de bune si va urma un drum eronat.
Scoala clujeana de canto
C. P.: Ma reîntorc cu gândul la Cluj. Are scoala clujeana de canto un specific aparte?
I. P.: Eu cred ca da, ne-am straduit sa pastram în noi cunostintele valoroase pe care le-am primit de la maestrii nostri, Ana Rozsa Vasiliu, Stela Simonetti. Stela Simonetti a fost aceea care a învatat de la mari cântarete si cântareti, a stiut sa sintetizeze si sa creeze o scoala. Eu am avut fericirea de a ma numara printre elevii dânsei si unul dintre cei care au stiut sa-i duca mai departe stiinta. La fel au fost Niculina Mirea, Georgeta Orlovski, Angela Nemes, iata câteva nume celebre.
C. P.: Ati dus mai departe scoala Stelei Simonetti... Prin ce se caracterizeaza?
I. P.: Este o îmbinare a scolii italiene cu specificul limbii noastre si cu influentele germane; Stela Simonetti a vazut cum se procedeaza la Viena, în Germania si a sintetizat o metoda care se poate numi „Scoala clujeana de canto“. De aici, noi cu studentii nostri care la ora asta au devenit pedagogi, si pedagogi foarte buni, am reusit sa largim bazele acestei scoli. Stela Simonetti a fost una, noi suntem mai multi. Eu am avut deosebita placere sa o cunosc si pe Ana Rozsa Vasiliu, sa stau foarte mult de vorba cu ea. Mi-a dezvaluit multe lucruri interesante din experientele ei personale, ce a vazut si auzit în Italia, mai mult chiar, mi-a lasat mostenire prin testament niste vocalize de-ale ei. A murit cumva fara sa se stie de ea, s-a stins discret, dar prin legatara ei testamentara am primit aceste comori pe care, bineînteles, nu le tin doar pentru mine.
C. P.: Am observat la cântaretii care vin de la Cluj o impostatie foarte apropiata de cea italiana traditionala, cu acel suono immascherato patrunzator în sala. Nu vreau sa intram în detalii prea tehnice, totusi ar fi instructiv pentru cei interesati.
I. P.: Principiile scolii sunt foarte simple, dar trebuie sa le pui în aplicare cu o munca asidua si sustinuta timp de ani de zile. De înteles, întelegi foarte repede. Exista principiul sustinerii vocii, deci al respiratiei, principiul formarii vocii în laringe si principiul conducerii vocii în rezonatori. Doar trei, nu mai multe. Marea problema este ca trebuie sa le observi, sa te concentrezi si sa le controlezi simultan. Studentul trebuie obisnuit mai întâi cu respiratia. Dupa parerea noastra, cea mai buna este cea costo-diafragmatica, nu abdominala, nu claviculara; îti asigura supletea diafragmei si un suflu lung, de durata. Pe urma, pozitia laringelui trebuie sa fie supla, relaxata si la trecerea catre rezonatori, trebuie sa gasesti traiectoria „curba“ a sunetului, nu cea „dreapta“. Nu împingem sunetul în afara, ci îl retinem putin ca sa-l putem „curba“ în spatele valului palatin, în spatele nasului, pentru a-l trimite mai sus, sa rezoneze. Acestea sunt, daca vrei, secretele scolii noastre. De fapt toata lumea le stie, problema este cum le pui în aplicare.
„Dati-ma afara, tovarasa ministru!“
C. P.: Multumesc pentru acest excurs. Acum, citându-i pe Enescu si Clément Marot, „sa schimbam vorba“. Ieri mi-ai vorbit despre un lucru care m-a cutremurat. Înainte de Revolutie, ai avut pasaport românesc cu libera circulatie în toate tarile cu exceptia României.
I. P.: Da, era pasaportul meu de apatrid. Când am parasit tara, am plecat cu acest document.
C. P.: Când a fost asta?
I. P.: În 1985.
C. P.: Cum s-a întâmplat? Mi se pare incredibil?... Te voi lasa sa povestesti, stiu ca sunt amintiri dureroase...
I. P.: Eram director la Opera Româna din Cluj si am fost supus unor presiuni teribile din partea forurilor de partid si de stat, cum se numeau pe vremea aceea, sa facem anumite lucruri cu care eu nu eram de acord. În Sfânta zi de Craciun a anului 1983 toti directorii de teatre, filarmonici, opere am fost convocati la Suzana Gâdea, ministrul Culturii pe atunci, unde ni s-a anuntat ca de la 1 ianuarie vom avea subventie 24%, în loc de 84%. Deci autofinantare cvasi-totala. Toata lumea a intrat în panica, dar ni s-a spus ca exista solutii. Un director economic s-a apucat sa expuna asa niste tâmpenii încât nici acum, când îmi amintesc, nu pot sa-mi stapânesc râsul. De pilda, în pauza meciurilor de fotbal, sa asezam pe un camion îmbracat în pânza albastra (ne-a spus si culoarea!) un grup de instrumentisti si ceva cântareti care sa faca înconjurul stadionului si sa performeze pentru spectatori. Iar noi sa punem un timbru pe bilet, contravaloarea lui urmând sa ne revina. Apoi, tot felul de alte aberatii: sa facem discoteca în hol, sa împrumutam sala pentru tot felul de evenimente sau sa confectionam pantofi pentru terti. Din pacate, din cei care au fost acolo, numai doua persoane au contrat, Radu Beligan si cu mine, spunând ca acest lucru este imposibil. Îmi amintesc ca am replicat: „Vad ca trecem printr-o perioada dificila din punct de vedere economic, statul nu mai poate sa subventioneze cultura, eu nu sunt de acord sa facem compromisuri, am învatat si stiu sa fac opera, sa cânt si sa pun în scena spectacole de calitate. Altceva nu voi face. Si nici colegii mei, pentru ca si ei si-au consacrat întreaga viata artei lirice, nu altor meserii. Circul este altceva. Asa ca propun sa închidem institutiile de spectacole si sa mergem la sortat cartofi, ca probabil asta o sa stim sa facem. Atunci Suzana Gâdea m-a chemat si mi-a spus: „Vai, ce mi-ai facut, cum ai putut sa spui asa ceva?“. I-am cerut sa ma dea afara. Mi-a raspuns ca voi fi dat afara când vor ei, pentru ca ei m-au pus director! Apoi ne-au obligat sa facem tot felul de planuri, sa concediem 30% din personal; eu ma treceam în fruntea listei, toti maestrii dirijori, prim-solistii de canto si balet ma urmau. Dupa patru luni, am gasit în biroul meu niste persoane care spuneau ca sunt de la Bucuresti, printre care unul înalt cu ochelari fumurii. Nu m-a interesat niciodata cum îi chema. Mi-au adus la cunostinta: „Domnule Pantea (se schimbase calimera, eram... domnule!), pâna astazi ati fost directorul Operei Române, de mâine sunteti transferat în Corul Filarmonicii.“ Le-am multumit pentru grija „parinteasca“ si am spus ca voi mai reflecta. Si dupa câtva timp, am fost chemat la niste foruri importante unde m-au întrebat de ce nu plec sa-mi întregesc familia, tinând cont ca se afla toata în... Occident, în Germania. N-aveam pe nimeni acolo, ei stiau asta foarte bine! Iata care era solutia ca sa scape de mine. Am primit formularele, le-am completat si în câteva luni am primit pasapoartele. Numai ca nu stiam unde sa plec, pentru ca nu te accepta nimeni asa, hop-top, hai la noi! Au fost luxemburghezii cei care mi-au deschis larg usile, fusesem de mai multe ori acolo, eram foarte cunoscut si ne-au primit. Dar pasapoartele erau de apatrid si pe ele scria ca sunt valabile pentru toate tarile mai putin România. Am putut reveni în tara mea dupa 1990, am fost primit cu bratele deschise, facut Cetatean de Onoare al Clujului... Continuarea o stii si sunt fericit ca am putut sa ma întorc acasa. Cam asta este povestea mea.
C. P.: Foarte trista! În epoca, îmi ajunsesera la ureche niste zvonuri, dar amanuntele nu le stiam.
I. P.: Nu-ti mai spun ca un an n-am dormit, îmi era imposibil. Totusi, nu-i simplu sa te smulgi asa, din pamântul tau... n-am avut niciodata intentia sa parasesc România, puteam sa ramân de o mie de ori în Occident, dar n-am vrut. Pâna la urma... tot raul spre bine.