Anamorfoze de lectura
articol aparut in Cultura, nr. 227 din 2009-06-11» cultura literară » stricto sensu/ri
Autor: AL. CISTELECAN
Sub semnul principiului „revizitarii“ si „revizuirii“ pune Gheorghe Grigurcu (în „România literara“, nr. 23/2003) eseurile lui Ion Pecie din „Mesterul Manole“ (Editura Viitorul Românesc, 2001). E un semn întru totul potrivit pâna la un punct. Pentru ca pâna acolo „asistam“, într-adevar – asa cum zice Gheorghe Grigurcu –, „la o parelnica regenerare a creatiilor“ investigate, „data de o reala regenerare a interpretarilor“. Numai ca punctul acesta delicat e pus chiar la începutul interpretarilor. E, cum ar veni, punctul initial, de premisa, nu cel final.
Oedip, Hegel si Creanga
(sau vitavercea?)
Iar asta deoarece Ion Pecie nu-si propune interpretari „rezonabile“, de credibilitate pe baza de bun simt si imediata – ba fie si departata – adecvare; el trece direct la interpretarile „temerare“, doar posibile, de nu cumva doar probabile – si înca la limita spre improbabil. E vorba, fireste, de o temeritate cu gratuitate, de exegeze care sunt pe jumatate joc si spectacol de inteligenta asociativa si speculativa. Modelul lor de joc speculativ si asociativ va fi fost, fie si de departe, ceva de genul calinescienei „Domina bona“. Sunt interpretari sfruntate, anume „trase de par“; dar trase cu umor, astfel încât, oricât de tare ar fi trase, ele nu fac pacat de gravitate necuvenita, de eruditie cu ifose. Un spirit al jocului dirijeaza toate aceste interpretari care accepta din pornire principiul „suprainterpretarii“, facând spectacol din „inadecvarea“, premeditata si scontata, a conceptelor la materie sau a materiei la concepte. Rezulta astfel o fortare a textului pe care inteligenta si umorul o aduc la un fel de credibilitate obtinuta prin verva. Aceasta – verva adica – e, în realitate, argumentul principal; argumentele ca atare sunt secundare, uneori cu totul. Cel mai bine se vede aceasta regie a spectacolului de inadecvari în interpretarile rezervate lui Ion Creanga (care constituie si centrul cartii, de altfel; eseurile despre „Mesterul Manole“, despre Sadoveanu si Rebreanu, ca eseuri de încadrare „cronologica“, nu sunt chiar atât de programatic spectaculoase, mizând mai mult pe adecvare decât pe socul si perplexitatea interpretarii). E un Creanga (aparte „Amintirile“, neluate aici în seama) recitit integral, cu toate povestile, povestirile si piesele didactice; un Creanga, asadar, aproape de monografie (si care va fi trecut deja dincolo de ea prin eseurile care au venit dupa aparitia cartii). Un Creanga preluat de unde l-a lasat bibliografia „clasica“, dar saltat numaidecât printre cei mai abili mânuitori de concepte si printre numele cele mai inhibante cultural. Oedip si Hegel sau Orfeu si Dante nu sunt cele mai radicale perechi puse sa faca triada cu Ion Creanga. E, asadar, un Creanga de înalta speculatie, în rând cu filosofii – ba chiar si cu teologii – cei mai patentati. Un Creanga violent insolitat, dar care, gratie vervei asociative, face fata acestui abuz constient de riscurile – dar si de meritele – sale. Nici nu conteaza, pâna la urma, de unde vin sugestiile de grila de lectura (cele mai frecvente vin, fireste, din critica mitologica); important e unde duc ele – si mai ales unde duc ele piesele lui Creanga. Caci de dus le duc pe toate, pe rând, în situatii total inedite de semnificatie.
Creanga citit prin manierism, bunaoara, si abordat prin viziunea „lumii pe dos“, e un spectacol în sine. Fie ca e vorba de marile povesti, fie ca e vorba de cele considerate mai putin relevante (acest principiu de ierarhizare cade aproape cu totul la Ion Pecie). Nu mai departe, de pilda, „Punguta cu doi bani“ devine o ilustrare a faptului ca „lumea pe dos“ „nu mai este un procedeu satiric, ci o dimensiune fundamentala a imaginarului“ (p. 62), a carei consistenta exegetul o urmareste apoi peste tot. Dac-as vrea însa sa fiu în tonul lui Pecie, n-as merge atât pe semnificatia fabulei justitiare din poveste. Boierul face, fireste, un abuz, si are ghinionul sa dea peste un justitiar care stie doar una si buna (ca toti justitiarii): sa i se restituie ce-i al lui. Dar în fondul cel mai adânc al povestii boierul e o figura tragica, posedat patologic de o patima si dus la ruina de ea. Nu numai ca-si compromite reputatia, dar îsi pierde si toata averea din pricina ca nu-si poate stapâni aceasta patima (care se vede bine ca nu-i cantitativa, ci strict calitativa; e o patima care impune toate jertfele, o patima dusa în sublimul ei, nu doar în absurdul ei). E fara îndoiala o victima a principiului de personaj clasic, dominat patologic de o singura pasiune, cu care l-a construit Creanga. Un caracter inflexibil, care-si traieste pasiunea în cel mai radical mod, e si Lenesul. Filosofia lui camusiana (p. 107) e consecinta acestei unilateralitati „pasionale“, a acestei inflexibilitati care duce drept la tragedie; caracterele nu fac, la Creanga, compromisuri si o patesc asemeni caracterelor grecesti, chiar daca autorul le relativizeaza – ba chiar bagatelizeaza – tragedia. Si nici de cumatrul Lup n-as fi atât de sigur ca n-a venit la ospatul sau funebru cu gânduri necurate, ca prea vorbeste în doi peri, ca Mos Nichifor. „Duelul ipocritilor“ (p. 96) pe care-l remarca Pecie are un evident substrat erotic (si poate chiar si crima sa fi fost una pasionala): Capra-l invita „ca sa ma mai mângâi“, iar el spune pe sleau ca ar fi venit mai bucuros „la nunta“ (a cui, ca iezii erau, daca-mi dati voie, copii mici). Ca tot am atins puncte asa sensibile, mi se pare ca si Ion Pecie o cam subestimeaza pe jupânita Malca (într-o interpretare la „Mos Nichifor Cotcariul“ pe care o egaleaza doar cea a lui Luca Pitu), tratând-o chiar asa de naiva. Nici vorba, cum zice Pecie, ca „harabagiul una vorbeste si Malca alta pricepe“ (p. 176). Malca e un cititor cu codul foarte prompt (prea prompt chiar) si desluseste întocmai dedesubturile (d-aia se si înclesteaza numaidecât de gâtul lui Mos Nichifor si se lipeste de el pâna la contopire); si-i place jocul; doar ca l-ar vrea în alt ritm si nu asa de taraganat, cu ritual prelungit atât de mestesugit, pe cât îl practica Mos Nichifor. Ma tem ca ucenicul de aici (maestru-învatacel si initieri de tot felul constituie una din relatiile urmarite transversal de Pecie) e unul prefacut. Malca e mai buna actrita decât vor sa admita exegetii ei.
În fine, ca sa mai fac doar un singur exemplu de virtuozitate (caci asta e exegeza lui Pecie), voi aminti si interpretarea la „Prostia omeneasca“, si ea una rafinata „filosofic“. Dar si aici s-ar putea avansa alte ipoteze, care sa le mai reabiliteze pe bietele femei natânge. Nu-i vorba ca „judecata a priori produce o rasturnare în lantul cauzalitatii“ (p. 128), o inversiune, de fapt, punând posibilul înaintea realului (ca un fel de categorie mai larga; dar asa facuse si Aristotel); problema e ca bietele femei sunt cartaresciene (postmoderne adicatelea), nu fac distinctie între realitate si vis, real si posibil; le considera de aceeasi tarie si din aceeasi sfera, asa încât angoasa de drob devine deplin motivata. Daca Creanga l-ar fi citit pe Cartarescu, pe când s-ar fi întors taranul acasa, din expeditia lui de documentare în prostia omeneasca, tragedia ar fi avut deja loc: virtualul s-ar fi actualizat, poate chiar cu drama anticipata. Sa fii vazut atunci perplexitate pe biata ratiune!
De la verva la seriozitate
Nu mai sunt însa niste premeditate anamorfoze interpretative lecturile aplicate lui Sadoveanu si Rebreanu. Cu atât mai putin cea dedicata mitului lui Manole. Sunt treburi serioase, de adecvare, desi de observatie subtila. Nu fara o – poate nesperata – legatura subterana între eseuri. Caci, bunaoara, în „Mesterul Manole“, concluzia ultima a interpretarii (trecuta printr-o fina apropiere de Biblie) e ca, dincolo de stratul mitic, sta o teologie a Creatiei: „Creatia mai este posibila câta vreme Cuvântul se mai reazema pe unul din cei zece supusi ai lui“ (p. 19). Dar tocmai aceasta tema – a cuvântului care produce realitatea – e tema cu care încep investigatiile asupra operei lui Liviu Rebreanu: „vorbele – zice Pecie – au un rol imens în pregatirea si declansarea rascoalei“ (p. 239). E urmarita apoi, scrupulos, aceasta fenomenologie a „vorbei“ „scapate“ sau „aruncate“ – semne, amândoua, ale unei salbaticii sau demonii a cuvântului –, pâna la evidenta ca „faptele cresc, se rostogolesc din cuvinte, în urma si dupa modelul lor“ (p. 247). Interesanta, de nu cu totul inedita, e si perspectiva „carnavalesca“ prin care e citita „Rascoala“ – si pe care a remarcat-o si Gheorghe Grigurcu. (Dar pentru ca Pecie face nonsalant referinte mitice, mitologice si mitografice, tragând cartile citite pe o grila „tare“, îmi permit sa cred ca Efialte de care vorbesc Gogu si Platamonu e mai degraba cel care i-a tradat pe spartani la Termopile; pare mai potrivit în context decât celalalt; de unde si ideea implicita ca pasajul interpretativ care urmeaza e cu totul fortat; dar se mai întâmpla ca analogiile lui Pecie sa fie prea euforice). Nu stiu însa daca simbolistica anotimpurilor de la Northrop Frye se potriveste; Pecie se straduieste s-o potriveasca, dar daca nu se potriveste nu-i de vina nici el, nici – cu atât mai putin – Rebreanu. Schema trebuie sa fie defecta: prea admite exceptii. De regula, însa, Pecie nu selecteaza aceste grile de confruntare dupa capacitatea lor de adecvare, ci tocmai dupa sansa lor de provocare. De aceea devine uneori ca trebuie sa traga si de text si de grila – si tot în zadar, caci ele refuza sa se compatibilizeze. Astea sunt însa momentele în care propria abilitate speculativa se autoprovoaca în hybris.
Asemenea momente de excesivitate sunt însa rare. Pecie, de regula, se armonizeaza cu autorul citit, îl transforma în pretext de euforie interpretativa si apoi îsi adapteaza euforia asociativa la opera. Desi sare repede si temerar din el, textul ramâne, totusi, principiul initial si final al interpretarilor sale. Dar farmecul acestora creste pe masura ce principiul de infidelitate e lasat tot mai liber, pe masura ce e încurajat la pur spectacol. La care nu putin contribuie si un fel de stiinta epica a comentariului.