„Complici“ la o opera monumentala
articol aparut in Cultura, nr. 227 din 2009-06-11» cultura literară » texte şi contexte
Autor: CONSTANTIN COROIU
Ca si Camil Petrescu, G. Calinescu nu credea în jurnale. „Jurnalul e o prostie“, nota el în cele doar câteva pagini de… jurnal pe care ni le-a lasat. Desi, într-un anumit context, indirect, îl elogia pe Titu Maiorescu pentru consecventa si disciplina de fier cu care mentorul „Junimii“ si-a tinut jurnalul de-a lungul unei vieti. În schimb, punea la loc de cinste genul epistolar. Marele critic si prozator considera corespondenta o dovada de cultura autentica.
Pretuia îndeosebi corespondenta dintre artisti, scriitori si femei celebre. În treacat fie spus, ne putem imagina cu câta satisfactie ar fi primit si cum ar fi comentat el corpusul de scrisori dintre Eminescu si Veronica Micle, descoperit undeva în America la cumpana veacurilor XX si XXI si publicat de Editura Polirom, evenimentul editorial numarul unu al perioadei postdecembriste, ce va ramâne probabil pe acest piedestal multa vreme si de acum încolo. Din pacate, autorul „Vietii lui Mihai Eminescu“ a avut la îndemâna numai corespondenta cunoscuta la vremea scrierii acestei capodopere. I-a fost totusi suficienta pentru a patrunde dincolo de aura de legenda a celui mai celebru cuplu erotic din istoria culturii noastre, fara a i-o stirbi.
Altminteri, Calinescu deplângea faptul ca genul epistolar era atât de sarac la noi: „Surprinzatoare la noi este lipsa corespondentei sentimentale si a corespondentei în genere. Asta nu e democratie. Izolarea aceasta în realitatea îngust fenomenala e monstruoasa. N-avem o Doamna de Sévigné. Dar n-avem scrisori de artisti si scriitori catre femei si invers. Tacerea aceasta e inumana, dovedeste o incuriozitate pentru erotica si prietenia spirituala care da de gândit. Când într-o cultura un barbat si o femeie nu au sa-si spuna nimic, acea cultura nu-i eminenta“.
Si mai importanta e corespondenta dintre barbatii de seama ai unei tari, ai unei epoci, cum este, de pilda, cea dintre G. Calinescu însusi si Alexandru Rosetti. De vreme ce în 1964, cu putin timp înaintea mortii, Calinescu si-a clasat-o (asa cum ne informa, într-o nota, Liviu Calin, cel ce a editat-o într-un volum aparut în 1984), e de presupus ca el îsi redactase scrisorile – cel putin cele adresate editorului sau Al Rosetti: „om incomparabil, editor mare, un noroc pentru epoca noastra“ – cu un ochi îndreptat spre posteritate. Dialogul epistolar, pe ruta Iasi-Bucuresti, dintre cele „doua personalitati intrate august în constiinta culturii românesti“ constituie, si el, ca sa reiau cuvântul lui Calinescu, un noroc pentru istoricul literar de azi si de mâine, nu doar prin aceea ca lumineaza „prin aglutinarea atâtor nuante doua portrete interioare de exceptie“, cum observa Liviu Calin în „Prefata“ la volumul amintit, aparut la Editura Eminescu, dar mai ales prin lectia de constructie ce o contine.
Scrisorile lui Al. Rosetti si ale lui G. Calinescu atesta natura relatiilor statornicite între cei doi mari carturari cu vocatia faptelor durabile. Citindu-le, retraim o aventura, cum scria în cronica sa Nicolae Manolescu, una dintre cele mai fascinante din cultura româneasca. Spectacolul personalitatii mereu surprinzatoare a lui Calinescu, faptul ca tema dialogului epistolar ce atinge în anumite momente tensiuni foarte înalte o constituie o carte unica, fundalul extrem de framântat si întunecat al epocii – iata elementele principale care dau dimensiunile aventurii si, implicit, ale unei pasionante povesti nonfictive. De la dramaticul destin al lui Sincai si al faimoasei sale „Hronici“, cultura româneasca nu mai cunoscuse un asemenea efort de biruire a vremilor potrivnice, de sfidare si iesire de sub ele, al unui carturar de geniu. Corespondenta dintre G. Calinescu si Al.Rosetti este marturia scrisa a acestui efort, palpitantul roman serial sui generis, ce nareaza conceperea, ridicarea si finisarea impresionantului edificiu care este „Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent“. Parcurgând corespondenta, ai sentimentul ca asisti la o irezistibila înaltare în mijlocul stihiilor. Întelegem astfel mai bine ceea ce scria un memorialist si anume ca pe marele anxios care a fost G. Calinescu, fapt atestat cu prisosinta si de corespondenta, nimic nu-l putea îngenunchea.
În fine, meritul lui Al. Rosetti în înzestrarea literaturii române cu cea mai originala lucrare asupra ei însasi, ne apare la proportiile lui adevarate. El este aproape egal cu al autorului. Dupa ce tiparise la „Cultura Nationala“ incomparabila biografie „Viata lui Eminescu“, marele lingvist, el însusi un rafinat scriitor (daca ar fi sa ne amintim fie si numai de „Note din Grecia“, „Cartea alba“ sau „Calatorii si portrete“) prevede si provoaca pur si simplu „Istoria“, scriind în 1932, în finalul cronicii la biografia amintita, ca G. Calinescu este „barbatul cel mai indicat pentru a ne da o istorie a literaturii române populata cu figuri, nu cu umbre“. Intuitia si premonitia lui Al. Rosetti, care l-au surprins pâna si pe Calinescu, s-au adeverit. Consecvent, de o corectitudine exemplara, cu discretie si tact diplomatic, cu o nemarginita întelegere, editorul colaboreaza strâns cu criticul si prietenul sau, altfel un partener extrem de dificil, încât vestita dedicatie a lui G. Calinescu, acea inspirata, plina de recunostinta si memorabila – „iubit complice la aceasta carte“, nu e o figura retorica de circumstanta, ci o recunoastere cum nu se poate mai fireasca a meritului exceptionalului editor.
Dialogul epistolar dintre cei doi mari oameni are adeseori aspectul unei scrime în care atacurile si replierile se succed, relevând doua temperamente cu totul diferite, „polare“, dominate însa de o idee de constructie majora. Conectati în fiecare clipa la istoria în mers, la evenimentele tragice ale sfârsitului deceniului al IV-lea si începutului deceniului al V-lea ale secolului trecut, Al. Rosetti si G. Calinescu simt, cum ar fi spus Marin Preda, ca timpul nu mai avea rabdare. În scrisorile lor fac scurte comentarii îngrijorate si remarci patrunzatoare de pe pozitii profund umaniste, democratice, privind viata social-politica a tarii, a Europei, evolutia evenimentelor, tot ceea ce se întâmpla într-o lume care îsi iesise din tâtâni, într-o lume din ce în ce mai mult mutilata de fortele malefice ale fascismului si razboiului. Imprimarea „Istoriei“ cu a ei vestita „Prefata“ – impresionanta pledoarie pentru unitatea noastra de limba teritoriu si spiritualitate – valoare suprema pusa mereu, inclusiv astazi, în pericol – intra într-o teribila cursa contra-cronometru.
Exemplara este perseverenta criticului care nu renunta la nimic din ceea ce si-a propus si din ceea ce crede ca trebuie spus si dovedit într-o „Istorie a literaturii române de la origini pâna în prezent“. El nu se lasa influentat, este nu o data chiar intratabil, inclusiv când e vorba de sugestiile si solicitari judicioase si bine intentionate ale ilustrului sau editor, mentinându-si intacte viziunea, opiniile si judecatile de valoare. Ca unele dintre acestea din urma pot parea astazi mai mult sau mai putin nedrepte nu are desigur nici o importanta.
Numeroase sunt în scrisorile celor doi referirile la viata culturala a epocii, la personalitati ale acesteia. Spiritele lor se completeaza. E o întâlnire de zile mari în istoria unei culturi. Protagonistii par a fi constienti de aceasta. Ce fericire, ce prilej de jubilatie pentru Al. Rosetti sa poata spune, într-o scrisoare din august 1940, dupa ce, în anul 1932, cum am vazut, prevazuse monumentala opera calinesciana: „…cetii pe nerasuflate spalturile admirabilei D-tale Istorii. Magnific!... Ce bogatie, ce seva!“
Mult mai târziu, peste aproape 35 de ani, în 1974, într-un articol publicat în revista „Magazin istoric“, Al. Rosetti marturisea ca pentru a caracteriza perioada 1940-1944 – „poate e mai bine (…) sa povestesc nasterea sau mai exact povestea editarii operei fundamentale scrisa de G. Calinescu“.
Satisfactia izbânzii editorului rasplatea cu asupra de masura amaraciunea momentului de prigoana prin care trecuse: „Am citit cartea cu pasiune, si am pus-o imediat sub tipar. În timpul acesta (cartea s-a tiparit foarte repede) am fost îndepartat de la Fundatia pentru literatura de Ion Antonescu si înlocuit cu prof. D. Caracostea. Acesta ne-a denuntat organelor de politie, agentii ei cautînd cartea în toate partile. Dar lucrarea s-a epuizat în câteva zile“. Va fi pusa însa sub obroc de un alt regim, unul de import, în fond ca si cel actual, timp de peste 41 de ani, pâna în 1982, când a fost reeditata de Alexandru Piru, devotatul discipol si colaborator al lui G. Calinescu.
Abia dupa aproape sapte decenii, în 2008, avea sa mai apara o Istorie de la origini pâna în prezent („5 secole de literatura româna“). Si anume cea „critica“ a lui Nicolae Manolescu scrisa, mai bine zis alcatuita, încropita, expediata, cica tot în 5 ani de zile, cam cât i-au trebuit si lui Calinescu! Aflu ca si Manolescu a purtat cu editorul sau, Calin Vlasie (poet), de-a lungul unui cincinal, o corespondenta asa-zicând de lucru. Nu stiu cât de substantiala si de tensionata (cea a lui G. Calinescu cu Al. Rosetti este de-a dreptul spectaculoasa în dramatismul si febrilitatea ei!), dar, macar ca intentie si chiar ca fapt în sine, asemanatoare celei a ilustrilor înaintasi. Oricum, fiecare dintre cei doi critici – G. Calinescu si
N. Manolescu – si-a gasit editorul. Era sa spun ideal. Dar zic doar atât: potrivit.