(X) Lyrica magna

articol aparut in Cultura, nr. 227 din 2009-06-11
» cultura literară »
Autor: DANIEL CRISTEA-ENACHE

Destructurarea poeziei de viziune e facuta, în cele câteva texte pline de litere date cu majuscule, la un nivel de voita facilitate versificatoare. Un poem ca „Asasinare“, pe care l-am citat, demonstreaza însa ca Nichita Stanescu reuseste – atunci când îsi doreste – sa densifice orice, inclusiv o vocala initiatoare.





„Fiecare litera are fiinte/ în ea,/ si nefiinte“. „Sa-l omorâm cât mai repede pe A,/ sa-i eliberam pe închisii lui“, adauga de îndata poetul, parca grabit sa treaca la actiune, lichidând literalitatea goala pentru a scoate la iveala tot ce colcaie sub formalismul alfabetic.
În restul exemplelor, dimpotriva, izbeste tocmai formalismul. „Mirosind a înger“, „Steaua scrisa“, „Si adevarata, – si jucata“, „Launtrul ochi“ sau „Împotriva cuvintelor“ (din „Un pamânt numit România“) plus alte poezii chestionabile ca atare opereaza cu glumite verbale la îndemâna oricui, complet nevinovate sub raport artistic. Reformatorul limbajului nostru poetic cade, demonstrativ, mult sub stacheta peste care în atâtea rânduri se arcuieste cu un minim efort. I-a fost probabil mai dificil lui Nichita Stanescu sa-si improvizeze stângacia decât o asemenea regie, aproape transparenta, care o vehiculeaza sub ochii cititorului. Acesta trebuie sa vada, pe viu, ca literele fac cuvintele si cuvintele pot compune imagini deconcertante, metafore puternice, viziuni coplesitoare. Niciodata invers.
Lectia rimbaldiana e întoarsa pe dos ca o manusa. La Nichita Stanescu, literele sunt izolate si lasate, ca sa zic asa, singure. Fara atele si cristale poetice, fara sinestezii, fara privirea transfiguratoare a scriitorului, ele nu au câtusi de putin plasticitate. Sunt inerte si pseudo-functionale, moarte înca din fasa constituirii enuntului. Poezia veritabila nu le serveste în nici un fel; dupa cum nu se lasa compusa si servita de ele. „Atacul“ din aceasta directie asupra formulei vizionare consacrate esueaza vizibil, printr-o inconsistenta a dezarticularii lirice atent construita de poet.
Imaginile temporar abandonate în favoarea vocalelor si consoanelor vor reveni în forta, în multe alte poeme din „În dulcele stil clasic“. Nichita Stanescu cel prea bine cunoscut îl reacopera pe acesta nou, silnic „alfabetizat“, impunându-se în numeroase file din consistentul volum. Operatiunea de reinventare esueaza, cu un oftat de usurare al autorului care s-a straduit sa (nu) faca poezie cu false majuscule. Luate în sine, literele ce încropesc substantivele si verbele ofera doar un simulacru liric: „Ma cârpesc cu vorbe, cu substantive,/ îmi cos rana cu un verb./ Nobile paleative/ de serv// Îti scriu cu trupul meu viata/ si mersul stelelor ti-l scriu/ Vocala cea mai lunga este ata/ cu care mortu-l cos, de viu.// Caci trebuie sa dam si marturie,/ altfel nimica n-ar mai fi,/ în dulce scriere târzie/ tinând alaturi morti si vii.// Tu ombilic din care curge/ vorbirea numai altor guri/ fara sa stim unde ne duce/ în care dalbe viituri// Încât nu stiu cine traieste –/ cuvântul poate, poate trupul/ Zapada alba, Doamne, poate,/ sau urma-n ea, pe care o lasa lupul...“.
Iata un „Testament“ cu ritm fluctuant si prozodie dezechilibrata, dar întru totul simptomatic pentru efortul poetului de a da cuvintelor îndosariate morfologic greutatea unor experiente sau a unor viziuni. Cusaturile, cârpeala se justifica numai în masura în care ele sunt transferate din text în ceea ce depaseste textul: în ceea ce îi da înaltime si adâncime. Avem asadar surpriza unui Nichita Stanescu anti-textualist, anticipator si repudiator al postmodernismului pe suprafata accidentata a aceluiasi volum. O „dulce scriere târzie“ ce sesizeaza, deopotriva, savoarea deosebita a „vechiturilor“ poeticesti si alexandrinismul fad al versificarilor ultrasubtile. Cum va concilia poetul cele doua tendinte contrare, aceea de recuperare a stilurilor anterioare si aceasta, nu mai putin manifesta, de respingere a uscaciunii intelectuale?
Printr-un culoar de el însusi îngustat la maximum, Nichita Stanescu reuseste sa se strecoare si sa iasa la lumina unei noi vârste artistice, în modul care l-a consacrat. Si anume, mergând în sensul naturii sale poetice, orientându-se dupa propriile intuitii, urmându-si instinctul. Filozofarea, care l-a tentat ca pe orice autodidact (si din care s-a salvat, în „11 elegii“, prin forta reprezentarilor abstractului), va fi lasata deoparte în destule poeme din „În dulcele stil clasic“. Citând câteva dintre ele, vom face cunostinta cu noul –  realmente noul – Nichita Stanescu: „Ea mi-a spus, caci ma iubise, –/ despre marele Ulise./ care tocmai plânsu-mi-se/ de rau gând, de negre vise// El mi-a spus, caci ma urâse, –/ despre lucrurile plânse,/ despre vremurile scurse,/ despre patemile duse.// Ei mi-au spus, caci ma uitara,/ despre-o grea si dulce seara/ când trei magi din Sud picara/ cu trei cai de sare-amara// Cu trei cai de unt-de-lemn,/ cu trei cai de lemn solemn,/ cu trei cai de radacina/ în zabale de lumina// Cu trei cai de chiparos/ cu trei cai sculptati din os/ de din osul meu din piept/ potcovit si întelept// ...de când tu l-ai sarutat/ cu un tandru nechezat.“ („Trei cai“); „Scoate-mi pielea de pe mine/ poate vrei o amfora,/ poate vrei sa bei dulbine/ Doamna Verde Camfora.// Poate ca le este sete/ ale dumneavoastror plete,/ poate ca va sunt uscate/ paispele cel de carate// Poate ca va este talpa/ nepupata mult prea alba/ si nesupt va este sfârcul/ si mult prea putin – prea multul// Beti din cupa mea de piele/ Doamna, numai vinuri grele/ Doamna, numai vinuri rosii/ Doamna, numai vinuri verzi/ Doamna, numai vinuri albe/ caci va stau covor sub talpe/ si la mânuri stau inel,/ vâna mea va e cercel.// Pâna când si vâna mare/ care e spânzuratoare,/ calda jugulara mea/ chiar si ea va e sanda./ Doamna, beti din amfora/ Doamna Verde Camfora// Capie si scabie,/ teaca va sunt sabie/ care atârnati de soldul/ zeului ce doarme-n Nordul/ inimii si Precistii,/ maica-mi si maica-ti.“ („Dulce cupa mea de piele“); „N-ai sa vii si n-ai sa morti/ N-ai sa sapte între sorti/ N-ai sa iarna, primavara/ N-ai sa doamna, domnisoara// Pe fundalul cel albastru/ din al ochiului meu vast/ meteor ai fost si astru/ si incest ai fost, prea cast// Uite-asa ramânem orbi/ surzi si ciungi de un cuvânt/ Soarbe-ma de poti sa sorbi/ „S“ e rece azi din sunt.“ („N-ai sa vii“).
În fine, un poem în care „batrânul Nichita“ îl reciteste si moduleaza pe mereu tânarul Eminescu: „Atât de repede ne vine insomnia / brodându-ne fiinte din afara./ Vrei pielea mea sa-ti fie iia/ care te-mbraca domnisoara?// Vrei tu sa bata azi batrânul/ Nichita nume din strabuni/ teiul si plopul si alunul/ anii si lunile si saptamâni.// Vrei tu sa vreau sa fii fiind/ un fel de trup de aratare/ si sa te-nvat cum esti murind/ femeie-n pielea dumitale?// În pietre vrei, în recii fulgi/ în dulcele meu strigat de iubire.../ Stai, nu fugi, o, tu ce fugi/ calcând pe viata mea subtire.“ („Atât de repede“). Si aceasta splendida închinare la stema eroticii eminesciene: „Atât de mândru ea mergea/ si-atât de gales, singuratic./ Vedere mult prea mult-avea/ albastru ochi al meu apatic./ Atât de tandru mirosea/ când nara mea de bot de câine/ mult lunga o adulmeca/ si azi si mâine./ Atâta viata amarâta/ statea în ea mai râsa-plânsa/ atâta lapte de cucuta/ as fi baut de doruri însa/ ea s-a fost dus, ea s-a fost dus/ doar de la mine/ si doar o vorba nu i-am spus/ în vesnicie.“ („Atât de mândru ea mergea“).
Poetul se simte maturizat într-un mod accelerat, putin îmbatrânit în sfera eroticii, ca si în cea a culturii. El are acum perceptia propriului traseu si constiinta faptului ca este precedat de alte limbaje si coduri culturale. Acestea învaluie niste situatii fundamentale si câteva gesturi tipice (îndragostirea, caderea în genunchi în fata iubitei, sarutul umil-cavaleresc depus pe gratioasa mâna, suferinta dulce a iubirii, declamata retoric la picioarele fiintei adorate), însa pastreaza, fata de codul propriu poetului neomodernist, o distanta ce merita strabatuta nu numai înainte, ci si înapoi. De asemenea, niste note diferentiale care ar trebui speculate. Din acest punct se poate vorbi despre postmodernismul creatiei lui Nichita Stanescu. Autorul „saizecist“ nu mai tine sa-si mareasca avansul fata de trecutul poeziei românesti, asemeni modernistilor puri convinsi de superioritatea platformei lor. El nu mai vrea sa depaseasca prin distantare si delimitare arhiva lirica amoroasa. Efortul – si reusita – lui este sa o redeschida si s-o proceseze din nou, sa o integreze creator.
Nimic brutal, violent, superior ironic ori sarcastic la modul avangardist în aceasta focalizare non-modernista a unei traditii poetice autohtone, de altfel, firave. Posibilitatea rupturii e ocolita cu prudenta, cu o grija paterna pentru siluetele predecesorilor si stihurile lor cam nevolnice. Când vechile forme nu au nici macar un crâmpei, o unitate de expresivitate involuntara, poetul nostru, devenit al lor, arunca în joc întreaga sa combinatorie funambulesca. Aceasta ajunge sa ne zapaceasca si sa ne aprinda imaginatia, din spatiul unor texte formal închise, perfect ritmate si rimate. Miza lui Nichita Stanescu este, în toata aceasta clasa de poeme pe note date, sa demonstreze ca poate intra în absolut toate tiparele. Ca poate interpreta orice melodie, ca un muzicant de geniu cu vioara lui ascultatoare.
Versurile privesc deci înapoi, catre cele deja arhivate, si pornesc întotdeauna invers: de la sunetele finale bine potrivite catre restul fluid al enuntului. Rima, fara a fi exotica, mereu insolita, ca la Dimov, puncteaza si împerecheaza versurile în asocieri extravagante, absurde, extinse „firesc“ la nivelul strofei si al poemului. „Iubise“, „Ulise“, „plânsu-mi-se“ si „vise“ au între ele doar legaturi sonore. O tematica si o simbolistica nu mai exista, precum în fazele anterioare, de lirism centripet si poetica explicita, ale lui Nichita Stanescu. Aruncând deasupra cuvintelor o plasa muzicala, el se lasa angrenat într-o relatie erotica mai intensa si mai voluptuoasa decât cea cu domnisoara apelata. Nu micile obiecte domesticite ori accesoriile intime le celebreaza si le fetisizeaza acum poetul, ci propriile sale versuri, de o încântatoare gratuitate.
Logica succesiunii, minima cauzalitate si finalitatea poemului sunt abandonate din start sau pe parcurs. Când ceva ori altceva da semne ca s-ar putea închega si articula într-o semnificatie anume, autorul destrama imediat ebosa, verificându-si, într-un adevarat delir enumerativ si asociativ, resursele nelimitate de improvizare. De la „marele Ulise“ ajungem dintr-odata la cei „trei magi din Sud“, dupa care, în acelasi ritm de jazz liric, la „trei cai de sare-amara“, „trei cai de unt-de-lemn“, „trei cai de lemn solemn“... Seria continua. Ce atribute nemaivazute va mai atasa Nichita Stanescu acestor trei cai ridicati în doua picioare, pâna la titlul poeziei?
Renuntând la întelegerea prin decriptare a textului (pista falsa în volumul de fata), vom admira acrobatia de imagini si sunete a poetului, splendida elocventa, multiplu asociativa si pur eufonica, a unor versuri care nu înseamna nimic. Miezul operei lui Nichita Stanescu, nucleul incandescent si iradiant al poeziei lui cosmogonice a fost spart, farâmitat si împrastiat peste tot. Îl putem cauta cu lupa pe întinderea noii poezii, însa reconstituirea centrului si a întregului nu mai e posibila. Lumea poeziei lui Nichita Stanescu s-a schimbat, înainte ca admiratorii sai inertiali sa prinda de veste.   

---