Cu un refren prin viata calcand...

articol aparut in Cultura, nr. 227 din 2009-06-11
» cultura literara »
Autor: CRISTINA BALINTE

Unul dintre scriitorii cei mai atenti la compozitie si, în acelasi timp, un avântat povestitor imaginativ, Radu Tuculescu este deocamdata un marginal, într-o literatura care a început sa formeze vedete.


Negasindu-se, prin urmare, pe lista întâi de promovare, nefiind printre truditorii de prim-rang la dezvoltarea cantitativa a produselor de export, putin conteaza daca unui roman de-al sau i se da liber pe piata fara vreo corectura pe varianta jalnic  tehnoredactata, mai perforata de greseli de litera decât volumasele duzinare scoase la tiparnita din curte. Este, probabil, îndeajuns ca apare la Cartea Româneasca, o editura de traditie, prestigiu si vizibilitate de la centru, care însa în acest caz nu îsi respecta „firma“, ba chiar aduce prejudicii serioase lecturii.

Nici forma de prezentare, adaptata pripit la noul model al colectiei „Proza“, nu exceleaza. Dimpotriva, stârneste confuzii. Realizarea copertei romanului „Stalin, cu sapa-nainte“ de Radu Tuculescu urmeaza pas cu pas designul seriei documentelor de arhiva („Istorii subterane“) de la Polirom, coordonata de Stelian Tanase. Nu mai departe de lunea trecuta, la Carturesti-Verona, într-o librarie bucuresteana de referinta, unde s-ar zice ca marfa nu se aranjeaza dupa culoare, „Stalin, cu sapa-nainte“ fusese etalat cu prudenta, pentru orice eventualitate, si la categoria „Fictiuni“ de la parter, si la cea de „Istorie“, de la etaj.
Semnalarea acestor deficiente sanctioneaza iresponsabilitatea fata de cartea ca obiect si indiferenta aruncata peste creatia în sine a autorului. Având asemenea premise nefavorabile, este dificil de convins pe cineva ca romanul merita consideratie valorica. Desi...
„Stalin cu sapa-nainte“ este deranjant la citit. Nu si de citit, iar curajosii vor avea recompense dintre cele mai fericite si asteptate: stilul ultra-masurat, în sistem de compozitie muzicala; aliniamentele de felurite povestiri, unele  amuzante, altele dureroase, din care se alcatuieste fictional o viata, în timp ce lumea din jur se schimba, modificându-se comportamental; personajele si situatiile aflate în circulatie obligatorie prin proza lui Tuculescu – tiganci senzuale si furtunoase, lautarul îndracit cu scripca lui nebuna, scalda în lumina lunii, estetica prepararii miraculoase a bucatelor banale; atmosfera de basm din imediata apropiere, catre care nu trebuie decât sa întinzi un deget de imaginatie si ea te va împresura din toate directiile; tragismul al carui gust amar se atenueaza prin episoade entuziasmante în privinta scrisului de calitate.
Autobiografie pe doua paliere
„Stalin, cu sapa-nainte“ regizeaza confruntarea trecutului cu prezentul prin scenele alternante din doua confesiuni la persoana I, facute de acelasi narator. În prima, Adrian Loga, cu maxima tara existentiala de violonist ratat, rememoreaza episodic anii copilariei si ai adolescentei desfasurate într-un orasel dintre „o margine de padure si malul unui râu“, pe vremea si dupa ce, într-o zi oarecare, „piticii“ din cutia unui radio „german“ dadusera de veste, „cu voci grave, plângarete si cântasera muzica trista, lenta“, ca „murise un om pe care-l chema Stalin“. A doua scriere personala mimeaza un jurnal tinut pe calculator („am citit undeva ca e bine sa tii un jurnal când nu ai cu cine comunica si esti mai mult singur“.). Acelasi Adrian Loga îsi detaliaza prezentul din perspectiva unei ratari supraîncarcate. Esecul în cariera de muzician, cauzat de o fatalitate (în urma unei altercatii cu niste neispraviti, doua degete de la mâna stânga îi sunt deformate), se agraveaza. Adrian Loga este acum un barbat neîmpli nit, si în ipostaza de sot, si în aceea de tata, o creatura stigmatizata (precum „ocnasii, ucigasii“) cu o cicatrice pe obraz („coada de sopârla“), un ins pe cât de ascuns, de evaziv, pe atât de precipitat în reactii si de îngretosat de ceea ce se petrece alaturi. Are destule motive, nu  fatale, ci conjunctural-sociale: pentru ca asa denaturat a devenit traiul în zilele noastre, încât nevasta pleaca la munca în Spania si îl descopera acolo pe barbatul visurilor, oferta considerabil mai promitatoare decât aceea de acasa; fiica, studenta, prefera libertatea de actiune oricaror avantaje ale cocolosirilor parentale; pe scarile blocului, diversi pierde-vara lâncezesc, fac sex si beau, cultivând inactivitatea euforica; un vecin se simte dator sa „cadoriseasca“ întregul cartier cu dezacordurile rapciugoase ale unei manele de succes.
Desi titlul predispune, romanul nu atinge pe vreun palier (rememorare/jurnal) treapta criticii explicite a ideologiei timpurilor. Istoria nu afecteaza aparent povestile. Este un cadru, nimic mai mult. Însa povestile dau seama involuntar asupra mizeriilor din societate.
Rememorarea copilariei si a adolescentei contine doua puncte de interferenta cu realitatea crâncena, doua iesiri brutale dintr-un perimetru ocrotitor, unde lumea doar se joaca, face pozne, iar dorintele sunt satisfacute, unde inamicii mai consecventi se rezuma la un tata autoritar si niste profesori tonatici.
Adrian Loga este trimis de mama sa îi duca tatalui, într-un „sufertas“ mâncarea de prânz. La intrarea în spitalul unde acesta lucra ca medic, pustiul trebuie sa se opreasca pentru a-i explica portarului cuprins instantaneu de un acces de vigilenta, scopul „vizitei“.
Suntem în anii'50, perioada în care vânatoarea „dusmanilor de clasa“, a „îmbuibatilor“ si a „exploatatorilor“ capatase accente de isterie. Tuculescu are ideea stralucita de a mentine povestea în parametrii „vinovatilor fara vina“, asa-zisii „dusmani“ care habar n-aveau de a fi savârsit vreo infractiune contra cuiva, daramite contra neamului si partidului, niste bieti oameni cu vina limitata la a trai un moment nu epocal, ci nepotrivit. Conversatia dintre pustiul Adrian Loga si portarul cu burta tuguiata este simptomatica pentru felul de a obtine fraudulos informatii despre cei din familie, folosindu-se de naivitatea copiilor, de a confirma, pe aceasta baza las-manipulatoare, scenarii conspirative prestabilite (întreaga discutie legata de „sufertas„ deviaza, spre final, catre radioul familiei, la care portarul îsi imagineaza ca se asculta Europa Libera, catre tatal cu spirit religios si unchiul inventat ca fiind la închisoare).
Acestui episod îi corespunde temporal si structural spargerea geamurilor de la ferestrele sinagogii din oras, când niste indivizi tipa „bolsevici împutiti“, iar copiii celor dinauntru nu înteleg de ce li se spune în acest fel, de vreme ce ei stiu ca sunt doar „evrei“. Tuculescu leaga evenimentele în cadrul iubirii de la cincisprezece ani dintre Adrian Loga si colega de liceu, Ileana Glatstein, pe sistem de variatiuni, fara a renunta la senzatia acuta  de irealitate, de parca totul nu ar fi decât un obstacol dintr-un basm.
Diferentele sunt minime între portarul cu burta tuguiata si sprâncene cu miscari de omida,  dirigul cel balos, vecinii de poveste (generalul cu „fulgerul“ sspada; n.m.t în mâna, femeia-vulpe, crescatoarea de lipitori, Zoli mestecând sticla paharelor dupa ce bea rachiu, unchiul Petrica si trenul lui fantoma s.a.m.d.). Toti intra si ies ca personaje ale unei fictiuni copilaresti. Este remarcabil modul autentic în care Tuculescu reconstruieste perceptiile acelei vârste fericite. Odata cu prietenia dintre Adrian si Razvan se deruleaza gama completa a „slabiciunilor“ si predilectiilor infantile: curiozitati, razbunari, farse, planuri de viitor si, conform principiului fiecare copil e un justitiar de serviciu, acte de aducere a profesorilor pe calea cea buna. Nu de putine ori cititorul simte ca naratiunea poate fi la fel de bine scrisa si în formatul cu incipitul „a fost odata“, ca este deplin acceptabil ca o pisica neagra „cu papion“ sa vina pe terasa numai pentru a asculta muzica simfonica, o cladire de spital sa se manifeste ca „un geamat urias, înabusit“, o banca verde din curte sa se transforme pe negândite în vehiculul cel mai adecvat pentru a colinda la Polul Nord, pe urmele exploratorului Nansen, ori prin jungla si pe ocean.
Roman cu refren
Titlul „Stalin, cu sapa-nainte“ reprezinta un vers dintr-un cântecel compus la întâmplare  de Adrian Loga, în ziua mortii „tatucului“ de la Rasarit, nu o trimitere îngrosat ideologica. Este un catren nevinovat, reluat cu îndârjirea celui care, nestapânindu-i prea exact versurile si melodia, se straduieste sa îl pastreze totusi în memorie ca pe o relicva din timpuri demult apuse. „Stalin, cu sapa-nainte...“ devine un refren-personaj, perindat pe la diverse ocazii, pentru a savârsi în completare actiuni variate: mai întâi, „trece vesel printre morminte“, apoi, în pivnita casei doctorului Loga, unde Adrian si Razvan se abtiguiesc în plin Ajun al Pastelui, „învie din morti/si celor din morminte/viata daruindu-le“, pentru ca la sfârsit sa patrunda în prezentul jurnalului (odata cu imaginea noului „tatuc“ Putin) si „a renaste vesel printre morminte“.

Între cele doua forme de autobiografie, rememorarea si jurnalul, se profileaza treptat fire de legatura cu pornire de la cuvinte-ecou. Intra în functiune un adevarat circuit de variatii la câte o tema, purtate în pereche de la un text-fragment la altul. Astfel povestea copilului Adrian si a relatiei lui cu tatal auster, de familie buna, si cu mama gospodina, dar saraca o prefigureaza pe aceea dintre tatal neobisnuit de grijuliu, cu un subconstient periculos de incestuos, Adrian, si fiica, prin ricoseu, independenta, Adelina; la sosirea vânzatoarei de albume de arta, Kuki, de vârsta similara cu aceea a fiicei, maturul frustrat Adrian Loga profita de un ragaz pentru a se duce la magazin sa cumpere vin - cuvântul „vin“ stimuleaza o coborâre vertiginoasa în trecut, pe când copiii Adrian si Razvan, doborâti de abstinenta postului Pastelui, se ametesc în pivnita casei; dintr-o partida de amor surprizator de profesionist pentru a fi fost facut cu o studenta, Adrian retine râsul batjocoritor al lui Kuki - imediat, prin cuvântul „râs“, se executa un plonjon din „eros“ în „thanatos“, în categoria evenimentelor încheiate, oprindu-se la scena cutremurator de impresionanta în care tatal, doctorul de odinioara, zace orb, mut si pe jumatate paralizat, pe un pat de spital, atins de efectul devastator al unui atac cerebral, si cerseste îndurare unui Dumnezeu care uitase demult adresa credinciosului sau. Marci înregistrate În comparatie cu „Ora paianjenului“, „Degetele lui Marsias“, „Umbra penei de gâsca“ si „Povestirile mameibatrâne“, care îl preced, „Stalin, cu sapa-nainte“ este mai curând un roman de confirmare a unui stil cu puncte-forte mult-asteptate decât un roman cu rol de usita de intrare în specificul scrierilor lui Tuculescu. Formula bazata pe fictiune autobiografica serveste, dincolo de trucajele aferente (cu identitati mai mult sau mai putin mascate), completarii unei imagini si lamuririlor în cheie speculativ-mauroniana a „metaforelor obsedante“. Care sunt punctele-forte mult-asteptate? Si insist în a evita pe cât posibil uzajul termenului de „reteta“, din cauza nuantelor lui peiorative. Radu Tuculescu scrie cu sistem, folosind marci bine stabilite, dar fara perpetuarea vreunei „retete“. Nu prezenta elementelor puse în joc în mod consecvent detine importanta, ci îndemânarea de a le integra si dezvolta, astfel încât fiecare întâlnire a cititorului cu ele sa devina un prilej de bucurie estetica, nu de plictis. Sunt puneri în scena cu efect simbolic (alaiul de la slujba de Înviere, în care trupurile oamenilor se pierd în noapte, miscându-se colectiv „ca un sarpe“ în jurul bisericii, pâna nu mai ramân decât niste masti inexpresive în lumina slaba a lumânarilor); mici povesti despre personaje purtatoare de geniu blestemat, de la confluenta Luminilor cu Romantismul (istoria lui „il diavolo“ Niccolò Paganini, „îmbunatatita“ la capitolul fictiune despre fictiune nu prin detaliul ultracunoscut al degetelor neobisnuit de lungi, ci prin relatarile pitoresti despre maniera deloc manierata de a-si procura coardele de vioara, cautând prin spintecare dupa matele aristocratilor, despre concertul în timpul caruia, taindu-i-se celelalte coarde, Paganini a cântat pe singura disponibila, restul biciuindu-i la sânge obrazul); alte povesti despre fascinanta lume a tiganilor, plina de muzica, dans, libertate, dar si de accese pasionale si crime; descrieri de preparate culinare care ridica bolnavul din pat sau îl fac sa capete apetit chiar si pe cel mai mofturos individ (ciuperci, nuci pe post de umpluturi, ciorbe cu verdeata si cascaval topit, snitele rumenite în ulei de porumb s.a.m.d.); pasaje pur si simplu încântatoare, precum „Încet si sigur, insectele ne acopereau, ne sorbeau trupul cu trompele lor minuscule. Sute de aripi stravezii tremurau peste noi, excitându-ne.“; „M-am trezit buimac, strâns de bratele bunicii care miroseau a dulceata de prune umplute cu miez de nuca si a placinte cu urda“. „Stalin, cu sapa-nainte“ scoate la confruntare mizeria si frumusetea unei vieti. Este un roman dus la ambelele extreme. Fara menajamente. Cu scor indecis între depresie si extaz. O carte cu scene si cuvinte dure, dar si cu altele delicate, rafinate, ori numai poznase, cu rascoliri adânci prin realitatea mâzgoasa, dar si cu incursiuni frenetice în teritoriul compensator al imaginatiei.

---